ZIUA UNIFICĂRII UCRAINEI

Mihai Traista

În ziua de 22 ianuarie 2009 la Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei în România au avut loc un şir de manifestări cu prilejul celei de-a 90-a aniversări de la proclamarea Actului de Unire a Republicii Populare Ucrainene şi a Republicii Populare Ucrainene de Vest - Ziua Unificării Ucrainei.
La solemnităţi au participat reprezentanţi ai autorităţilor oficiale, organizaţiilor nonguvernamentale, a cercurilor ştiinţifice, mass-media din România, ale Uniunii Ucrainenilor din România, profesori ai Universităţii din Bucureşti, savanţi-istorici ai Academiei Române şi colaboratori ai Ambasadei Ucrainei în România.
Partea festivă a fost deschisă de dl.Teofil Rendiuk, ministru-consilier al Ambasadei, care a prezentat un scurt fragment istoric privind unificarea celor două state ucrainene într-un stat unitar, a menţionat importanţa semnării la 22 ianuarie 1919 a Actului de Unire a Republicii Populare Ucrainene şi a Republicii Populare Ucrainene de Vest, care a devenit o puternică manifestare a voinţei ucrainenilor de a avea un stat unitar, independent şi liber: «Aş dori să subliniez, în această atmosferă benefică de care ne bucurăm astăzi şi în cadrul căreia marcăm acest lucru, atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere al actualităţii, că şi România în aceste zile sărbătoreşte 150 de ani, de la unificarea celor două principate.
Un alt lucru important este, că la date de 1 decembrie 1918 când la Hvastov se semna protocolul de Unire a Republicii Populare Ucrainene cu Republica Populară Ucraineană de Vest, la Alba Iulia avea loc Marea Unire.
Ne bucură faptul că astăzi începe vizita Ministrului afacerilor externe al României Cristian Diaconescu în Ucraina, vizita de la care aşteptăm lucruri bune şi importante şi care cu siguranţă se vor înscrie frumos în istoria relaţiilor noastre bilaterale, pe care le-am stabilit în 1922.
Foarte puţină lume ştie că Ucraina a menţinut cu România relaţii diplomatice între anii 1918-1924.
Până-n anul 1922, când Ucraina a intrat în componenţa URSS, a existat la Bucureşti o misiune diplomatică oficială cu sediul în Calea Dorobanţilor, nr. 16, astăzi Ambasada Turciei, un sediu foarte frumos, lucru care vorbeşte că partea Română a acordat relaţiilor cu Ucraina de atunci o atenţie deosebită.
Am avut pe parcursul celor patru ani de activitate diplomatică, în mod oficial, câteva misiuni diplomatice sub diferite denumiri: Misiunea Extraordinară Diplomatică a Ucrainei în România; Secretariatul General al Ucrainei în România; Consulatul General al Ucrainei în România, precum şi un ataşat militar, deci existau toate structurile clasice caracteristice activităţii unei misiuni ample ale Ucrainei în România.
S-au încheiat nişte acorduri economice, Ucraina aştepta ajutor din partea României în ceea ce priveşte stăvilirea invaziei bolşevismului din est spre vest, însă situaţia era de aşa fel, că nu permitea acordarea unui ajutor miltar şi economic.
Un alt lucru mai puţin cunoscut, atât în Ucraina cât şi în România, este că în perioda interbelică pe teritoriul României s-a aflat o parte importantă a emigraţiei politice şi militare ucrainene. Unii au fost siliţi de împrejurări să plece din Ucraina, însă o mare parte din ei au venit intenţionat în România, sau au rămas din alte motive, cum ar fi reprezentanţii misiunilor diplomatice, fie ataşaţi militari, consuli generali, care nu au dorit să se întoarcă în Ucraina, după ce la Kiev s-a instalat regimul bolşevic, cum a fost şi cazul Şefului Misiunii Extraordinare Diplomatice a Ucrainei în România, Constantin Maţievici. Ei au au rămas pe teritoriul României întrega periodă interbelică, fiind sprijiniţi de autorităţile române din acea periodă.
În ziua de 1 octombrie 1921, cu acordul regelui Ferdinand I a ajuns în România, dinspre Polonia, un regiment foarte bine organizat format din 3000 de luptători pentru independenţa Ucrainei. Ei au fost amplasaţi la Braşov, pe urmă la Făgăraş, Oradea Mare şi alte localităţi de pe teritoriul României.
A treia categorie de emigranţi, care în mod conştient a ajuns în România, cerând azil politic, era formată din intelectuali, profesori universitari, medici, publicişti etc., care unindu-şi eforturile au format un comitet de sprijin al emigraţiei ucrainene, care avea grijă de cele trei componente ale acestei emigraţii.
Sunt lucruri mai puţin cunoscute, dar ne bucură că România a acordat ajutor emigranţilor ucraineni în acea periodă vitregă, fapt pentru care îi suntem recunoscători» – şi-a încheiat discursul dl. Teofil Rendiuc.
Domnul Ştefan Buciuta, deputat în Parlamentul României, Preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România în alocuţiunea sa a exprimat mulţumiri Ministrului Afacerilor Externe al Ucrainei, V.Ogrîzko pentru adresa de felicitare transmisă cu acest prilej către ucrainenii din toată lumea.
Evocând amintirile sale privind activitatea exilului politic din Ucraina, aflat pe teritoriul României, a primei misiuni diplomatice a Republicii Populare Ucrainene în România E.Manciur, fiul ataşatului militar al Ucrainei în anii 1919-1921, a spus: «Eu provin dintr-o familie mixtă, dintr-o româncă şi un ucrainean. În 1918 statul nou independent al Ucrainei şi-a trimis o primă reprezentanţă la Iaşi. Fiind ocupat Bucureştiul, guvernul şi regele se aflau la Iaşi, astfel că, acolo s-a creat prima reprezentaţă: Comisariatul General al Ucrainei, pe lângă care tatăl meu, tânăr lt. colonel, a fost desemnat ataşat militar, tocmai pentru a se ocupa de problema militarilor proveniţi din unităţile ruseşti, care s-au destrămat. Atât recruţii cât şi alte elemente solidare cu noul stat ucrainean independent, aveau nevoie de sprijinul autorităţilor române, care i-au găzduit.
Partea ucraineană solicita sprijin pentru activitatea acestui ataşat militar în zona apropiată, între Prut şi Nistru. Răspunsul autorităţilor a fost: «De acord, pe întregul teritoriu României». Această disponibilitate arăta dorinţa de a ajuta emigraţia ucraineană, de a ajuta autorităţile ucrainene să rezolve problemele cetăţenilor săi refugiaţi.
Un alt exemplu în acest sens, ar fi: când un emisar al hatmanului Ucrainei a fost primit de rege. În expoziţie puteţi vedea scrisoarea adresată de mareşalul curţii regale către ministrul de externe al României ca acesta să anunţe partea ucraineană, că delegaţia care urma să viziteze pentru prima dată România va fi primită de Suveran. Acesta nu era un lucru banal, era o expresie a unei atenţii şi dorinţei de a marca public sprijinul şi simpatia.
Deasemenea, dacă răsfoiţi presa vremii, veţi observa că în 1920, când guvernul s-a reinstalat la Bucureşti, şeful primei misiuni diplomatice a Ucrainei în România prof. Constantin Maţievici a publicat în presa română un amplu material intitulat: «Memoriu asupra chestiunii ucrainene adresat oamenilor politici ai statului român şi reprezentanţilor poporului român». Dacă nu i s-ar fi acordat atenţie, nu ar fi apărut în presă un astfel de material.
Autorităţile române erau foarte receptive la sprijinirea diferitelor tranzite, nu numai militare cât şi ale reprezentanţilor emigraţiei ucrainene, care dorind să ajungă mai aproape de meleagurile natale, cereau sprijinul autorităţilor române prin Ambasada României la Viena şi se manifesta această receptivitate pentru a-i sprijini pe reprezentanţii migraţiei ucrainene.
După ce în 1922 a încetat oficial să funcţioneze misiunea diplomatică încă doi ani, până-n 1924, ea a fost recunoscută ca o reprezentanţă a emigraţiei într-un anumit fel şi ca gest de curtuoazie. Membrii misiunii diplomatice ucrainene se bucurau de privilegiu, ca atunci când doreau să plece în străinătate, pe la diferite reuiuni ale emigraţiei ucrainene din occident, de a nu fi trataţi ca simpli emigranţi, nefiind nevoiţi să ceară de la poliţie permisiunea. Ministerul Afacerilor Externe le făcea formalităţile, viza de ieşire şi de intrare în ţară. Gestul acesta, iarăşi, nu era întâmplător. Respectivii oameni nu mai erau repreztanţi oficiali ai unui stat, erau doar reprezentanţi ai unei emigraţii care era apreciată şi preţuită.
Un alt mic detaliu, care poate nu este cunoscut, este că militarii ucraineni, care doreau să rămână în ţară şi doreau să rămână militari, erau primiţi în Armata Română cu un grad mai mic. Astfel un unchi de-al meu, tânăr locotenent, a fost încadrat ca sublocotonent, acesta era un gest de încredere în ofiţerii ucraineni. După cum ultimul ataşat militar ucrainean la Bucureşti generalul Fondenling, dorind să rămână în România, i s-au creat condiţii, lui şi altor emigranţi ucraineni, să poată lucra în condiţii foarte bune chiar în sectoare strategice. Fostul ataşat militar a lucrat ca inginer, până-n 1940, la IAR, care era o unitate industrială strategică producătoare de avioane şi tot până-n 1940 a fost şi şeful emigraţiei ucrainene din România».
Olga Andrici, fiica colonelului H.Porohivskii, comandantul regimentului Armatei Ucrainene de Eliberare în exil, care s-a aflat pe teritoriul României, începând din anul 1921, a spus: « Deşi eram foarte mică, am fost şi eu cumva aproape de aceste evenimente, de emigraţia militară şi politică venită-n România. Tatăl meu a condus un regiment de 1000 de militari, a fost şi comandantul lagărelor de la Oradea Mare, şi la Braşov, unde aceştia erau internaţi, iar ulterior a fost în conducerea Comitetului de Ajutorare a Emigraţiei Ucrainene, a colaborat foarte mult cu profesorul Maţievici, a scris foarte multe articole militând pentru independenţa Ucrainei. Din păcate sfârşitul lui a fost tragic, arestat de regimul comunist şi-a găsit sfârşitul în lagărele din URSS».
În cuvântul său D.Matei, redactor-şef al revistei «Magazin istoric» a subliniat importanţa dezvoltării, colaborării ucraineano-română în domeniul ştiinţific şi istoric şi a anunţat că în semn de apreciere pentru promovarea bunelor relaţii între România şi Ucraina, Fundaţia Culturală «Magazin istoric» a conferit Domnului Markiyan Kulyk, Ambasadorul Extraordinar şi Pleniponţiar al Ucrainei în România, Medalia comemorativă«Dimitrie Cantemir».
Cu aceast prilej la Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei la Bucureşti a fost deschisă expoziţia documentelor de arhivă şi fotografice privind activitatea Guvernului Republicii Populare Ucrainene în emigraţie, stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Ucraina şi România din anul 1918, activitatea primei misiuni diplomatice oficiale a Statului Ucrainean la Bucureşti, condusă de Costantin Maţievici.