POETUL ŞI CÃRCIUMARUL

-

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac
-

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii sãi Echim Vancea, Gh. Pârja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri cã e adevãratã.

Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multã dragoste şi rãbdare, mã iniţia în arta scrisului şi în ritualul bãutului de vodcã, jurându-mi în fiecare searã cã v-a scoate din mine un adevãrat scriitor. Eh, dar ce sã-i faci?... Mişa a plecat la cele veşnice, iar eu am rãmas suspendat undeva între un bun bãutor de vodcã şi un scriitor slab.
Dar sã revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de dupã revoluţie, când unii dintre foştii tovarãţi, deveniţi, peste noapte, domni, şi-au bãgat mâinile panã-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înalbãstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusã lumina strãlucitului comunism) şi au început sã-ţi construiascã palate înconjurate de garduri din fier forjat ţi sã-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…
La fel a fãcut şi un cârciumar din satul unde ne fãceam veacul. Numai cã mintea lui îngustã nu putea concepe cã totul a luat sfârşit, cã nu mai are de ce sã-i fie fricã. Inima i se fãcea cât un purice, cu fiecare cãrãmidã înãlţatã pe zidul viitorului sãu palat. Dar nu arãta cã i-ar fi fricã. Nu!.. În cârciumã urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadã cã i-ar fi teamã de ceva. Într-o asemenea zi, intrã Mişa în cârciumã şi comandã o vodcã, bineînţeles «pe barbã», ca de obicei:
– Dã-mi şi mie o vodcã, tovarãşe!... îl rugã pe cârciumar.
– Cum îndrãzneşti sã-mi spui tovarãşe?!... Eu nu-s tovarãşul tãu!... Mi-e sã-mi spui domnule!... şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacã vreau îţi dau, dacã nu vreau nu-ţi dau!... urla, fãcând spume la gurã, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimã cã Mişa îl fãcuse tovarãş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşezã la o masã şi scrise o poezie pe care i-o dedicã:

-
Domnule Tovarãş, am auzit cã furi…
Şi cã-ţi faci o casã cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte sã nu dormi în puf
Ci sã mergi în Deltã la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcã, eu mai las din ton…
Hai sã presupunem cã a fost un zvon.

– Domnule Nebelaec, domnule profesor… Vã rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arãtaţi la nimeni, vã rog eu mult!... îl ruga, aproape plângând, cârciumarul.
– Bãi, tovarãşe, eu scriu poezii ca sã le public; mâine o sã aparã-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotãrât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vã dau douã sticle de vodcã, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneþi tovarãşe!.... tremura cârciumarul.
– Bine doml’le fie şi-aşa, dar sã ştii cã ai noroc cã-s bãiat bun; dacã era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor!… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând douã sticle de vodcã ruseascã.
A doua zi, Mişa intrã din nou în cârciumã şi ceru o vodcã, tot „pe barbã”.
– Nu ţine!... Acu’, gata, chiar cã nu-ţi mai dau pe datorie cât oi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai fãcut ieri… rânji cârciumarul.
– Pãi, n-o sã mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu sã recite poezia:
„ Domnule tovarãş am auzit cã furi,
şi cã-ţi faci o casã…”
– Tãceţi, dom’ profesor, vã dau ce vreţi şi cât vreþi, numai tãceţi!... – se rugã cârciumarul, turnându-i o dublã de votcã. – Eu am crezut cã dacã am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobã, numai am de ce sã mã tem.
– Pânã nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobã, ai de ce te teme, aşa sã ştii, tovarãşe!... – spuse Mişa cu glas de biruitor, luând paharul de vodcã de pe tejghea.