De Mihai TRAISTA
«Ne legănăm în dor de ducă
pe prispa visului de ieri,
privind uimiţi spre sticla rece
cum ning petalele de meri.
Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă
Lângă clopotniţa din sat
Când ne simţim sub tălpi ţărâna
Din cei pe care i-am uitat…»
(Myhailo Nebeleac)
«Ne legănăm în dor de ducă
pe prispa visului de ieri,
privind uimiţi spre sticla rece
cum ning petalele de meri.
Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă
Lângă clopotniţa din sat
Când ne simţim sub tălpi ţărâna
Din cei pe care i-am uitat…»
(Myhailo Nebeleac)
.
.
.
Anul acesta Myhailo Nebeleac ar fi împlinit 60 de ani, dar n-a fost să fie… Deoarece pe 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu ştiu unde/ privind spre lună tot mai rar». Myhailo Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET întreaga-i moarte, cuibărindu-se pe veci, în palma de pământ a Ronei ca un mag venit din alte vremuri, şi de atunci aşa a rămas în sufletul nostru, căci timpul ne pare a curge, îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din vechiul turn a rupt-o vântul, ori iarna…
Poetul şi prozatorul Myhailo Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949 în comuna Rona de Sus, judeţul Maramureş, într-o famile de ţărani. «M-am născut între munţii albaştri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul şerpuie într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre şiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naştere, care a devenit pentru Myhailo Nebeleac alfa şi omega a scurtei şi neliniştitei sale vieţi – «Aici este liniştea naşterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcuşul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuşi o «stea» a literaturii ucrainene din România s-a dovedit a fi nedrept de scurt şi deseori un «urcuş» greu.
După terminarea şcolii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă şi literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fedico, nebănuind poate, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România, Myhailo Nebeleac urmează cursurile secţiei ucrainene a liceului «Dragoş Vodă» din Sighetul Marmaţiei unde, după cum scrie Ion Petrovai în medalionul dedicat poetului, în lucrarea sa «Valori culturale ucrainene»: «…leagă trainice prietenii, cu viitori poeţi Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea şi cu alţii».
Din 1967 Myhailo Nebeleac devine student al facultăţii de Limbi Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. «Din acei ani efervescenţi, fostul student îşi aminteşte de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc ş.a. După absolvirea facultăţii, până în 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană, părăsind Bucureştiul, dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor.», scrie acelaşi Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krânâţi moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Myhailo Nebeleac se defineşte ca un mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfăşoară într-o imagistică debordantă care îşi trage seva din folclorul maramureşan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului».
În 1974, Myhaylo Nebeleac debutează şi ca prozator, cu romanul «Lorana», o poveste de dragoste, al unui tânăr ce trăieşte o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce la pieire. «Lorana» are meritul de a fi şi prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Myhailo Nebeleac a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaşte şi o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, fiind prefaţată de acelaşi Stelian Gruia. Tema războiului revine şi în acest roman, iar spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «Prin densitatea epică şi ineditul situaţiilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni oropsiţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral şi spiritual, sunt iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă. În lumea personajelor acestei construcţii epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spaţiului natal – oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta, chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Ţara Maramureşului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac. Scriitorul îşi urmează însă traiectul obişnuit, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespokii Vesny» («Neliniştea primăverii»), purtând evident semnele maturităţii poetului.
În 1993, criticul maramureşean Augustin Cozmuţă, scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentaţi şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România».
Având în vedere valoarea creaţiei poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiţii», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepţie.
Myhailo Nebeleac avea multe proiecte interesante şi manuscrise pregătite pentru tipar cum ar fi romanul «Tristeţea marilor zăpezi», anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare şi Myhailo Nebeleac s-a stins la o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de ani.
Printre ultimele poezii scrise de Myhailo Nebeleac a fost şi poezia «Dor», care se încheie cu acest vers: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ şi ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».
Dumnezeu să te odihnesca Myhailo, ne-ai fost bucurie!
Anul acesta Myhailo Nebeleac ar fi împlinit 60 de ani, dar n-a fost să fie… Deoarece pe 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu ştiu unde/ privind spre lună tot mai rar». Myhailo Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET întreaga-i moarte, cuibărindu-se pe veci, în palma de pământ a Ronei ca un mag venit din alte vremuri, şi de atunci aşa a rămas în sufletul nostru, căci timpul ne pare a curge, îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din vechiul turn a rupt-o vântul, ori iarna…
Poetul şi prozatorul Myhailo Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949 în comuna Rona de Sus, judeţul Maramureş, într-o famile de ţărani. «M-am născut între munţii albaştri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul şerpuie într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre şiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naştere, care a devenit pentru Myhailo Nebeleac alfa şi omega a scurtei şi neliniştitei sale vieţi – «Aici este liniştea naşterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcuşul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuşi o «stea» a literaturii ucrainene din România s-a dovedit a fi nedrept de scurt şi deseori un «urcuş» greu.
După terminarea şcolii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă şi literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fedico, nebănuind poate, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România, Myhailo Nebeleac urmează cursurile secţiei ucrainene a liceului «Dragoş Vodă» din Sighetul Marmaţiei unde, după cum scrie Ion Petrovai în medalionul dedicat poetului, în lucrarea sa «Valori culturale ucrainene»: «…leagă trainice prietenii, cu viitori poeţi Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea şi cu alţii».
Din 1967 Myhailo Nebeleac devine student al facultăţii de Limbi Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. «Din acei ani efervescenţi, fostul student îşi aminteşte de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc ş.a. După absolvirea facultăţii, până în 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană, părăsind Bucureştiul, dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor.», scrie acelaşi Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krânâţi moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Myhailo Nebeleac se defineşte ca un mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfăşoară într-o imagistică debordantă care îşi trage seva din folclorul maramureşan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului».
În 1974, Myhaylo Nebeleac debutează şi ca prozator, cu romanul «Lorana», o poveste de dragoste, al unui tânăr ce trăieşte o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce la pieire. «Lorana» are meritul de a fi şi prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Myhailo Nebeleac a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaşte şi o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, fiind prefaţată de acelaşi Stelian Gruia. Tema războiului revine şi în acest roman, iar spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «Prin densitatea epică şi ineditul situaţiilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni oropsiţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral şi spiritual, sunt iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă. În lumea personajelor acestei construcţii epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spaţiului natal – oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta, chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Ţara Maramureşului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac. Scriitorul îşi urmează însă traiectul obişnuit, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespokii Vesny» («Neliniştea primăverii»), purtând evident semnele maturităţii poetului.
În 1993, criticul maramureşean Augustin Cozmuţă, scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentaţi şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România».
Având în vedere valoarea creaţiei poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiţii», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepţie.
Myhailo Nebeleac avea multe proiecte interesante şi manuscrise pregătite pentru tipar cum ar fi romanul «Tristeţea marilor zăpezi», anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare şi Myhailo Nebeleac s-a stins la o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de ani.
Printre ultimele poezii scrise de Myhailo Nebeleac a fost şi poezia «Dor», care se încheie cu acest vers: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ şi ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».
Dumnezeu să te odihnesca Myhailo, ne-ai fost bucurie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu