Pod îmbobocit peste apa Tisei (III) 18-11-2008
Podul de flori uneşte malul românesc de cel ucrainean din a doua parte a lunii trecute, cînd, datorită unui proiect de promovare turistică a zonei Maramureşului istoric şi a regiunii Ivano-Frankivsk, în sufletele a zece jurnalişti s-a născut o dragoste nemuritoare pentru aceste locuri, atît de bogate în tradiţii, dar şi în frumuseţi naturale. La proiectul intitulat “Dezvoltarea Turismului Transfrontalier şi Reţea de Promovare în Regiunea Ivano-Frankivsk, Ucraina şi Maramureş, România”, finanţat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina, au participat şase jurnalişti de la importante publicaţii ucrainene, doi membri ai Societăţii Scriitorilor Călători din Marea Britanie, a căror valoare este recunoscută nu doar la ei “acasă”, respectiv ziaristul Nicolae Goja şi subsemnata, din partea cotidianului “Graiul Maramureşului”. De organizare s-au ocupat Asociaţia de turism a Regiunii Ivano-Frankivsk, Ucraina, şi Asociaţia EcoLogic din Baia Mare, care ne-au pus pe noi, jurnaliştii, la treabă, supunîndu-ne unui program încărcat şi strict, dar ne-au şi răsfăţat, oferindu-ne condiţii de cazare şi masă regeşti. Desfăşurat, mai exact, în perioada 14-19 octombrie, proiectul a avut ca scop crearea condiţiilor pentru dezvoltarea turismului transfrontalier între cele două regiuni de graniţă, ucraineană şi română. Ideea e ca, după ce veţi citi cele cîteva episoade ale reportajului pe care îl continuăm azi, să vă daţi seama că regiunea Ivano-Frankivsk reprezintă o alternativă viabilă pentru practicarea turismului şi a sporturilor de iarnă, că merită să “treceţi apa” pentru a cunoaşte tradiţiile şi obiceiurile huţulilor, că nu e de prisos să încercaţi să descîlciţi firele nevăzute care ne leagă pe noi, maramureşenii, de aceşti munteni stabiliţi în vremuri străvechi dincolo de culmile albastre ale Munţilor Maramureşului…
Vama care rîde şi vama care (mai are puţin pînă) plînge
Cînd ne trezim, sîntem tot în rai, semn că perfecţiunea condiţiilor de somn de la Pensiunea Doina nu e doar un rod al imaginaţiei noastre. Micul dejun are gustul copilăriei: lapte proaspăt, dulceaţă de casă (din două soiuri de pere), caş de oaie şi “porcării”, miere ecologică, ceai de soc şi mărar, cafea. Totul, servit în ulcele de lut, multe dintre ele evident realizate la Săcel. Pe la 9,30, lăsăm cu greu în urmă Vadu Izei şi o luăm spre graniţă, cu o scurtă oprire în centrul Sighetului.La graniţă stăm cam o jumătate de oră. În partea română, zîmbete şi schimburi de amabilităţi. Englezul Peter le face poze vameşilor. În partea ucraineană, multă militărie, încordare, nici urmă de zîmbet, nu se rostesc cuvinte în plus. Peter ascultă de sfatul şefului vămii româneşti şi uită, o vreme, de pasiunea lui pentru fotografie, altfel ar risca să-i enerveze pe vameşii ucraineni. Completăm, fiecare, cîte o fişă cu datele personale. Români, pe jos sau cu bicicletele, stau la coadă, aşteptînd să intre în Ucraina, unde cu siguranţă au rude; se enervează toţi cînd vameşii hotărăsc, netam-nesam, să ia o pauză de 15 minute. În sfîrşit, scăpăm de formalităţi; maşinile merg întins pe lîngă Tisa, lăsînd în urmă, rînd pe rînd, localităţile româneşti: Slatina, Biserica Albă, apoi, în stînga, Apşele. Nimic nu pare altfel. Doar într-un sat, lîngă drum, un bătrîn vinde carne proaspătă aşezată pe masă, în faţa porţii, sub cerul liber. Se pare că nu-i dă nimeni nicio amendă. Urmează o serie de localităţi ungureşti, apoi Tisa îşi schimbă direcţia, cursul ei fiind acum prin munţi, perpendicular pe drum. Vremea e mohorîtă, plouă mărunt, des şi sîcîitor.În centrul geografic al EuropeiOprim la borna care marchează centrul geografic al Europei. E fixată acolo din 1887, cînd austro-ungarii au vrut să construiască o cale ferată şi au realizat, în acest scop, ample măsurători topografice - ne informează ucrainenii. Lîngă bornă, un monument înalt din metal, sovietic; ucrainenii îl detestă, pentru că seamănă cu o cruce întoarsă. Doar cîţiva metri mai încolo e restaurantul Koliba, amenajat ca un muzeu: pe pereţi şi pe tavan sînt agăţate fel de fel de obiecte vechi, grupate pe tipuri - instrumente muzicale, blide, talăngi, telefoane, chei, butoiaşe, călcătoare etc. Bem cafea ucraineană şi mîncăm ciocolată ucraineană cu alune din Siberia, din aceea cu care jurnaliştii m-au servit şi dimineaţă, la pensiune. Atunci, descoperind că avem balcon comun, am avut o primă tentativă de comunicare interetnică nonformală, sufletele, ajutate de aroma cafelei şi dulceaţa ciocolatei, deschizîndu-se mai uşor. Acum, cu nasul în ceaşcă şi ochii pe pereţi, mi se pare că tot ce văd - de la motivele populare de pe perdea, la rîşniţele de cafea, de la coveţile de lemn la blide - seamănă izbitor cu cele româneşti. Chiar şi uşile defecte de la WC şi coşul de gunoi care se revarsă lîngă borna centrului Europei… E un straniu sentiment de “acasă”, cu toate că în jur lumea vorbeşte o altă limbă; e sentimentul că esenţele transced graniţele politice. Dar Roman, reprezentantul Asociaţiei de turism a regiunii Ivano-Frankivsk, şi care de azi a preluat conducerea grupului, ne zoreşte; avem un program de respectat…
“Valea Prahovei” din Ucraina
La limita dintre regiunile Zakarpatia şi Ivano-Frankivsk e o barieră şi un grănicer; îi depăşim fără probleme. Maşina zoreşte pe drumul de acum paralel cu Tisa Neagră. Se zăresc primele biserici ucrainene, cu acoperişuri bombate, ca cele ruseşti, şi adesea aurite, măreţe. Ascultăm muzică românească pe Naţional FM, care se prinde perfect. Victor Atanasie Stănculescu nu vrea la închisoare, zice că preferă spitalul (cred şi eu). Trebuie să renunţăm la a asculta radioul românesc odată ajunşi în oraşul Rahovo; Vasile, iubitor de folk, ne alină imediat incipientul dor de casă punînd un CD cu Hruşcă. Pe drepta, o staţie de asfalt scoate un fum negru, gros; cu siguranţă nu respectă normele europene legate de poluare… Ploaia se porneşte iar. În sfîrşit, ajungem la o trecătoare, undeva la peste 1000 metri; aici sînt locuri de cazare şi e amenajat un bazar cu produse tradiţionale şi nu prea: obiecte din lînă, cojoace din blană de oaie, ii, dar şi multe prostioare. E frig.După 20 de minute de ceea ce neacademic se cheamă “a beli ochii”, pornim din nou la drum. Am intrat pe un soi de Valea Prahovei a Ucrainei - o zonă muntoasă extrem de pitorească, avînd o salbă de staţiuni turistice foarte apreciate. Una dintre acestea este Bukovel, o staţiune în plină dezvoltare, unde aflu că foarte mulţi sigheteni vin iarna, la schi. O lăsăm în stînga.Actualele chinuri ale amintiriicomunismului
Oprim nu peste multă vreme în parcarea complexului hotelier Koruna - o mulţime de construcţii din lemn, noi, grupate pe un deal pe care se urcă pe un drum neamenajat, abrupt şi plin de hîrtoape. Dar, după cum remarcă cineva, perfect pentru maşinile 4×4 ale turiştilor care îşi permit să se cazeze aici… Ne cazăm rapid în camerele a două dintre clădirile pe al căror lemn cu greu găseşti cîţiva centimetri neîmpodobiţi; apetenţa aceasta pentru decorul excesiv dă, neiniţiaţilor, impresia de kitsch, însă, de fapt, toate aceste motive sculptate, precum şi abundenţa lor sînt specifice tradiţiei huţule. În restaurant, masa e aranjată tradiţional, cu faţă de masă şi ştergare ţesute cu motive negre şi roşii. Felurile de mîncare sînt specifice ucrainenilor, iar degustarea lor e un alt mod de a cunoaşte acest popor: cremă de brînză cu ceapă, castraveţi şi smîntînă şi salată de legume cu sos, ca aperitive; ciorbă de sfeclă roşie cu borş; pentru hidratare, ni se aduce uzvar (o băutură din fructe uscate şi fierte), dar şi suc de mere şi, evident, vodkă.Vorbim despre gastronomia ucraineană, despre ciorbele româneşti şi despre diferitele moduri de a prepara porumbul. Colegul meu, Nicolae Goja, cu gîndul la pagina lui săptămînală pe teme de agricultură, o trage de limbă pe Olena Zelenko cu privire la reforma agrară implementată în Ucraina în ultimii 5 ani. Încet, discuţia ajunge în zona ravagiilor provocate de comunism. Şoferul ucrainenilor a avut nu mai puţin de 5 rude care au fost deportate în Siberia. Olena cea blondă are şi ea amintiri urîte: străbunicul ei, care era foarte bogat şi avea pămînturi întinse, atunci cînd au venit comuniştii la putere şi-a distrus toate actele, şi-a luat nevasta, şi-a pus copiii într-un cărucior, alături de cîteva lucruri, şi a fugit. A schimbat, apoi, mai multe locuri de muncă, muncind în fabrici şi pe şantiere, ca să i se piardă urma. Aceste probleme sînt încă foarte actuale: deoarece oamenii ţineau mai mult la viaţa lor decît la avere, au pierdut sau şi-au distrus actele, de aceea foarte puţini îşi mai pot demonstra fostele proprietăţi acum.Ni se aduce felul principal: cartofi copţi, legume coapte, friptură cu mirodenii şi gogoşari muraţi.Roman Kumlik, zgomotos ca un huţul adevăratImediat după masă, o luăm din nou la drum. Trecem rîul Prut, care izvorăşte în apropiere, şi traversăm o pădure imensă de molid. În stînga, o staţiune unde a investit masiv o firmă canadiană şi unde impresionează pîrtia cu trambulină. În jur se văd ravagiile făcute de inundaţiile din vară. Ajungem în Verhovina, localitate situată în dreptul Poienilor de sub Munte. Oprim la o casă, pe un deal; e locuinţa lui Roman Kumlik, un interpret care ştie totul despre muzica tradiţională huţulă şi care şi-a amenajat, în pod, un muzeu foarte interesant. Aici, atracţia maximă o exercită ciudatele instrumente muzicale, iar Roman ne face demonstraţii cu foarte multe dintre ele: cimpoiul cu burduf din piele de capră; o vioară micuţă, pe care, în vechime, copiii deprindeau tainele muzicii, de abia apoi avînd voie să cînte la o vioară obişnuită; o vioară dreptunghiulară; o liră cu trei coarde; un corn; o trîmbiţă din molid, din care se cîntă la înmormîntări; un ţambal, instrument “importat” din Bielorusia, iar apoi devenit nelipsit la cununiile religioase dintre huţuli; un fluier lung, la care Roman cîntă cu un singur deget; o drîmbă, instrument rezervat, de obicei, femeilor; un nai, care în limba ucraineană poartă un nume ce se traduce prin “coastă”; un cuc, instrument din ceramică, pentru suflat, cu mai multe orificii… şi altele, al căror nume e greu de dibuit pentru un nespecialist. Roman ne povesteşte, însă, despre fiecare, cîntă cu mîna stîngă, cîntă la vioară în poziţii imposibile, abordează o varietate de stiluri şi genuri, de la muzica tradiţională huţulă la tango, de la “Ciocîrlia” noastră sau muzica clasică la cea country. Nu degeaba traducerea cuvîntului ucrainean “huţul” este, după cum ne explică Roman, aceea de “om vesel, zgomotos”.Ce “spune”portul huţulÎmbrăcat în port tradiţional, încălţat cu opincile specifice, cu două barete, plin de vervă şi mereu cu cîte o glumă pregătită, Roman Kumlik ne arată şi celelalte obiecte expuse în muzeul lui: ceramică huţulă şi poloneză; cahle pictate cu motive tradiţionale huţule; ceasuri deşteptătoare vechi, austriece, poloneze şi ruseşti; o presă pentru mac şi un “mixer românesc” pentru unt; o colecţie de gramofoane şi patefoane etc. Apoi ne prezintă şi portul tradiţional huţul. Ne spune că, în Uniunea Sovietică, de abia în anii ‘80 oamenii au început să poarte verighete. Pentru a-şi arăta starea civilă, bărbaţii purtau penele la pălărie pe partea dreaptă, dacă erau căsătoriţi, sau pe partea stîngă, dacă erau feciori. În schimb, femeile îşi legau baticul la spate, dacă erau măritate, sau sub bărbie, dacă erau domnişoare. Ele purtau adesea salbe făcute din monede de diferite tipuri, iar acestea se cheamă, în limba ucraineană, “zgarda”, exact ca la noi. Ne arată şi nişte paltoane pentru iarnă, pe care le purtau mirii în mod tradiţional. Dacă aveau pînă în 22 de ani, femeile purtau palton alb; în schimb, dacă se căsătoreau după vîrsta de 25 de ani, ele purtau în mod obligatoriu palton gri, “dar asta nu se întîmpla niciodată, pentru că bărbaţii vroiau neveste tinere, pe care să le poată modela în voie”, ne explică Roman psihologia masculină huţulă.Obiceiuride nuntă huţuleDe aici, plecăm mai departe şi oprim la casa memorială a romancierului şi poetului ucrainean Ivan Franko. Aici ni s-a pregătit o nuntă tradiţională huţulă, pusă în scenă de un ansamblu folcloric local. Masa e deja aşternută; pe ea tronează farfurii cu sarmale (foarte asemănătoare cu ale noastre, dar mai puţin apetisante şi gustoase), slănină, răcituri, brînză, colţunaşi cu pere, balmoş, salată de morcovi, sfeclă, pancove. În privinţa băuturii, nu prea avem de ales, ni s-au pus în faţă doar păhăraşe pentru vodkă. Între timp, în faţa noastră se derulează nunta, cu toate ritualurile ei. Mireasa se înclină în faţa mamei sale, întrebînd-o la ce să se aştepte după nuntă; aceasta se vaietă că îi pleacă “floricica”, într-un moment plin de tristeţe. Nuntaşii aruncă peste miri, numiţi în această seară Maria şi Ivan, grîu şi bani; apoi toţi mănîncă şi dansează. În mod tradiţional, mirele îi oferă miresei un batic roşu; în cîntecul care însoţeşte gestul, se vorbeşte şi despre alte daruri, precum un inel şi o cămaşă brodată. Apoi vine momentul în care mirele trebuie să cumpere, în mod simbolic, mireasa: “Vă dau toţi munţii din Verhovina, numai daţi-mi-o pe Maria de soţie”, spune, după puţină tîrguială, mirele.De-a lungul întregului ritual, peste miri tronează un brad împodobit, un pom al vieţii menit să le aducă bogăţie. În final, mirii rup un colac în două, pentru a afla, astfel, cine va conduce în familie. Nuntaşii le fac mirilor urări, dorindu-le să aibă atîţia copii cîte stele pe cer, să fie sănătoşi ca apa de munte şi bogaţi ca toamna. Totul se termină în ritm de dans, la care participă, deopotrivă, nuntaşii-actori, jurnaliştii şi organizatorii, pînă cînd ferestrele casei unde a creat Frankov devin opace din cauza aburilor.Pe drumul luminat de stele, ne întoarcem “acasă”, la Koruna, unde se organizează ad hoc o sesiune de bancuri în cinstea plecării, a doua zi, a lui Roman, organizatorul, care e profesor universitar şi trebuie să se prezinte la un examen cu studenţii. Apoi somnul ne fură, în timp ce la televizor se difuzează un film în care Nicole Kidman îşi demonstrează abil cunoştinţele de limbă ucraineană…Text şi foto: Anca GOJA
Podul de flori uneşte malul românesc de cel ucrainean din a doua parte a lunii trecute, cînd, datorită unui proiect de promovare turistică a zonei Maramureşului istoric şi a regiunii Ivano-Frankivsk, în sufletele a zece jurnalişti s-a născut o dragoste nemuritoare pentru aceste locuri, atît de bogate în tradiţii, dar şi în frumuseţi naturale. La proiectul intitulat “Dezvoltarea Turismului Transfrontalier şi Reţea de Promovare în Regiunea Ivano-Frankivsk, Ucraina şi Maramureş, România”, finanţat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina, au participat şase jurnalişti de la importante publicaţii ucrainene, doi membri ai Societăţii Scriitorilor Călători din Marea Britanie, a căror valoare este recunoscută nu doar la ei “acasă”, respectiv ziaristul Nicolae Goja şi subsemnata, din partea cotidianului “Graiul Maramureşului”. De organizare s-au ocupat Asociaţia de turism a Regiunii Ivano-Frankivsk, Ucraina, şi Asociaţia EcoLogic din Baia Mare, care ne-au pus pe noi, jurnaliştii, la treabă, supunîndu-ne unui program încărcat şi strict, dar ne-au şi răsfăţat, oferindu-ne condiţii de cazare şi masă regeşti. Desfăşurat, mai exact, în perioada 14-19 octombrie, proiectul a avut ca scop crearea condiţiilor pentru dezvoltarea turismului transfrontalier între cele două regiuni de graniţă, ucraineană şi română. Ideea e ca, după ce veţi citi cele cîteva episoade ale reportajului pe care îl continuăm azi, să vă daţi seama că regiunea Ivano-Frankivsk reprezintă o alternativă viabilă pentru practicarea turismului şi a sporturilor de iarnă, că merită să “treceţi apa” pentru a cunoaşte tradiţiile şi obiceiurile huţulilor, că nu e de prisos să încercaţi să descîlciţi firele nevăzute care ne leagă pe noi, maramureşenii, de aceşti munteni stabiliţi în vremuri străvechi dincolo de culmile albastre ale Munţilor Maramureşului…
Vama care rîde şi vama care (mai are puţin pînă) plînge
Cînd ne trezim, sîntem tot în rai, semn că perfecţiunea condiţiilor de somn de la Pensiunea Doina nu e doar un rod al imaginaţiei noastre. Micul dejun are gustul copilăriei: lapte proaspăt, dulceaţă de casă (din două soiuri de pere), caş de oaie şi “porcării”, miere ecologică, ceai de soc şi mărar, cafea. Totul, servit în ulcele de lut, multe dintre ele evident realizate la Săcel. Pe la 9,30, lăsăm cu greu în urmă Vadu Izei şi o luăm spre graniţă, cu o scurtă oprire în centrul Sighetului.La graniţă stăm cam o jumătate de oră. În partea română, zîmbete şi schimburi de amabilităţi. Englezul Peter le face poze vameşilor. În partea ucraineană, multă militărie, încordare, nici urmă de zîmbet, nu se rostesc cuvinte în plus. Peter ascultă de sfatul şefului vămii româneşti şi uită, o vreme, de pasiunea lui pentru fotografie, altfel ar risca să-i enerveze pe vameşii ucraineni. Completăm, fiecare, cîte o fişă cu datele personale. Români, pe jos sau cu bicicletele, stau la coadă, aşteptînd să intre în Ucraina, unde cu siguranţă au rude; se enervează toţi cînd vameşii hotărăsc, netam-nesam, să ia o pauză de 15 minute. În sfîrşit, scăpăm de formalităţi; maşinile merg întins pe lîngă Tisa, lăsînd în urmă, rînd pe rînd, localităţile româneşti: Slatina, Biserica Albă, apoi, în stînga, Apşele. Nimic nu pare altfel. Doar într-un sat, lîngă drum, un bătrîn vinde carne proaspătă aşezată pe masă, în faţa porţii, sub cerul liber. Se pare că nu-i dă nimeni nicio amendă. Urmează o serie de localităţi ungureşti, apoi Tisa îşi schimbă direcţia, cursul ei fiind acum prin munţi, perpendicular pe drum. Vremea e mohorîtă, plouă mărunt, des şi sîcîitor.În centrul geografic al EuropeiOprim la borna care marchează centrul geografic al Europei. E fixată acolo din 1887, cînd austro-ungarii au vrut să construiască o cale ferată şi au realizat, în acest scop, ample măsurători topografice - ne informează ucrainenii. Lîngă bornă, un monument înalt din metal, sovietic; ucrainenii îl detestă, pentru că seamănă cu o cruce întoarsă. Doar cîţiva metri mai încolo e restaurantul Koliba, amenajat ca un muzeu: pe pereţi şi pe tavan sînt agăţate fel de fel de obiecte vechi, grupate pe tipuri - instrumente muzicale, blide, talăngi, telefoane, chei, butoiaşe, călcătoare etc. Bem cafea ucraineană şi mîncăm ciocolată ucraineană cu alune din Siberia, din aceea cu care jurnaliştii m-au servit şi dimineaţă, la pensiune. Atunci, descoperind că avem balcon comun, am avut o primă tentativă de comunicare interetnică nonformală, sufletele, ajutate de aroma cafelei şi dulceaţa ciocolatei, deschizîndu-se mai uşor. Acum, cu nasul în ceaşcă şi ochii pe pereţi, mi se pare că tot ce văd - de la motivele populare de pe perdea, la rîşniţele de cafea, de la coveţile de lemn la blide - seamănă izbitor cu cele româneşti. Chiar şi uşile defecte de la WC şi coşul de gunoi care se revarsă lîngă borna centrului Europei… E un straniu sentiment de “acasă”, cu toate că în jur lumea vorbeşte o altă limbă; e sentimentul că esenţele transced graniţele politice. Dar Roman, reprezentantul Asociaţiei de turism a regiunii Ivano-Frankivsk, şi care de azi a preluat conducerea grupului, ne zoreşte; avem un program de respectat…
“Valea Prahovei” din Ucraina
La limita dintre regiunile Zakarpatia şi Ivano-Frankivsk e o barieră şi un grănicer; îi depăşim fără probleme. Maşina zoreşte pe drumul de acum paralel cu Tisa Neagră. Se zăresc primele biserici ucrainene, cu acoperişuri bombate, ca cele ruseşti, şi adesea aurite, măreţe. Ascultăm muzică românească pe Naţional FM, care se prinde perfect. Victor Atanasie Stănculescu nu vrea la închisoare, zice că preferă spitalul (cred şi eu). Trebuie să renunţăm la a asculta radioul românesc odată ajunşi în oraşul Rahovo; Vasile, iubitor de folk, ne alină imediat incipientul dor de casă punînd un CD cu Hruşcă. Pe drepta, o staţie de asfalt scoate un fum negru, gros; cu siguranţă nu respectă normele europene legate de poluare… Ploaia se porneşte iar. În sfîrşit, ajungem la o trecătoare, undeva la peste 1000 metri; aici sînt locuri de cazare şi e amenajat un bazar cu produse tradiţionale şi nu prea: obiecte din lînă, cojoace din blană de oaie, ii, dar şi multe prostioare. E frig.După 20 de minute de ceea ce neacademic se cheamă “a beli ochii”, pornim din nou la drum. Am intrat pe un soi de Valea Prahovei a Ucrainei - o zonă muntoasă extrem de pitorească, avînd o salbă de staţiuni turistice foarte apreciate. Una dintre acestea este Bukovel, o staţiune în plină dezvoltare, unde aflu că foarte mulţi sigheteni vin iarna, la schi. O lăsăm în stînga.Actualele chinuri ale amintiriicomunismului
Oprim nu peste multă vreme în parcarea complexului hotelier Koruna - o mulţime de construcţii din lemn, noi, grupate pe un deal pe care se urcă pe un drum neamenajat, abrupt şi plin de hîrtoape. Dar, după cum remarcă cineva, perfect pentru maşinile 4×4 ale turiştilor care îşi permit să se cazeze aici… Ne cazăm rapid în camerele a două dintre clădirile pe al căror lemn cu greu găseşti cîţiva centimetri neîmpodobiţi; apetenţa aceasta pentru decorul excesiv dă, neiniţiaţilor, impresia de kitsch, însă, de fapt, toate aceste motive sculptate, precum şi abundenţa lor sînt specifice tradiţiei huţule. În restaurant, masa e aranjată tradiţional, cu faţă de masă şi ştergare ţesute cu motive negre şi roşii. Felurile de mîncare sînt specifice ucrainenilor, iar degustarea lor e un alt mod de a cunoaşte acest popor: cremă de brînză cu ceapă, castraveţi şi smîntînă şi salată de legume cu sos, ca aperitive; ciorbă de sfeclă roşie cu borş; pentru hidratare, ni se aduce uzvar (o băutură din fructe uscate şi fierte), dar şi suc de mere şi, evident, vodkă.Vorbim despre gastronomia ucraineană, despre ciorbele româneşti şi despre diferitele moduri de a prepara porumbul. Colegul meu, Nicolae Goja, cu gîndul la pagina lui săptămînală pe teme de agricultură, o trage de limbă pe Olena Zelenko cu privire la reforma agrară implementată în Ucraina în ultimii 5 ani. Încet, discuţia ajunge în zona ravagiilor provocate de comunism. Şoferul ucrainenilor a avut nu mai puţin de 5 rude care au fost deportate în Siberia. Olena cea blondă are şi ea amintiri urîte: străbunicul ei, care era foarte bogat şi avea pămînturi întinse, atunci cînd au venit comuniştii la putere şi-a distrus toate actele, şi-a luat nevasta, şi-a pus copiii într-un cărucior, alături de cîteva lucruri, şi a fugit. A schimbat, apoi, mai multe locuri de muncă, muncind în fabrici şi pe şantiere, ca să i se piardă urma. Aceste probleme sînt încă foarte actuale: deoarece oamenii ţineau mai mult la viaţa lor decît la avere, au pierdut sau şi-au distrus actele, de aceea foarte puţini îşi mai pot demonstra fostele proprietăţi acum.Ni se aduce felul principal: cartofi copţi, legume coapte, friptură cu mirodenii şi gogoşari muraţi.Roman Kumlik, zgomotos ca un huţul adevăratImediat după masă, o luăm din nou la drum. Trecem rîul Prut, care izvorăşte în apropiere, şi traversăm o pădure imensă de molid. În stînga, o staţiune unde a investit masiv o firmă canadiană şi unde impresionează pîrtia cu trambulină. În jur se văd ravagiile făcute de inundaţiile din vară. Ajungem în Verhovina, localitate situată în dreptul Poienilor de sub Munte. Oprim la o casă, pe un deal; e locuinţa lui Roman Kumlik, un interpret care ştie totul despre muzica tradiţională huţulă şi care şi-a amenajat, în pod, un muzeu foarte interesant. Aici, atracţia maximă o exercită ciudatele instrumente muzicale, iar Roman ne face demonstraţii cu foarte multe dintre ele: cimpoiul cu burduf din piele de capră; o vioară micuţă, pe care, în vechime, copiii deprindeau tainele muzicii, de abia apoi avînd voie să cînte la o vioară obişnuită; o vioară dreptunghiulară; o liră cu trei coarde; un corn; o trîmbiţă din molid, din care se cîntă la înmormîntări; un ţambal, instrument “importat” din Bielorusia, iar apoi devenit nelipsit la cununiile religioase dintre huţuli; un fluier lung, la care Roman cîntă cu un singur deget; o drîmbă, instrument rezervat, de obicei, femeilor; un nai, care în limba ucraineană poartă un nume ce se traduce prin “coastă”; un cuc, instrument din ceramică, pentru suflat, cu mai multe orificii… şi altele, al căror nume e greu de dibuit pentru un nespecialist. Roman ne povesteşte, însă, despre fiecare, cîntă cu mîna stîngă, cîntă la vioară în poziţii imposibile, abordează o varietate de stiluri şi genuri, de la muzica tradiţională huţulă la tango, de la “Ciocîrlia” noastră sau muzica clasică la cea country. Nu degeaba traducerea cuvîntului ucrainean “huţul” este, după cum ne explică Roman, aceea de “om vesel, zgomotos”.Ce “spune”portul huţulÎmbrăcat în port tradiţional, încălţat cu opincile specifice, cu două barete, plin de vervă şi mereu cu cîte o glumă pregătită, Roman Kumlik ne arată şi celelalte obiecte expuse în muzeul lui: ceramică huţulă şi poloneză; cahle pictate cu motive tradiţionale huţule; ceasuri deşteptătoare vechi, austriece, poloneze şi ruseşti; o presă pentru mac şi un “mixer românesc” pentru unt; o colecţie de gramofoane şi patefoane etc. Apoi ne prezintă şi portul tradiţional huţul. Ne spune că, în Uniunea Sovietică, de abia în anii ‘80 oamenii au început să poarte verighete. Pentru a-şi arăta starea civilă, bărbaţii purtau penele la pălărie pe partea dreaptă, dacă erau căsătoriţi, sau pe partea stîngă, dacă erau feciori. În schimb, femeile îşi legau baticul la spate, dacă erau măritate, sau sub bărbie, dacă erau domnişoare. Ele purtau adesea salbe făcute din monede de diferite tipuri, iar acestea se cheamă, în limba ucraineană, “zgarda”, exact ca la noi. Ne arată şi nişte paltoane pentru iarnă, pe care le purtau mirii în mod tradiţional. Dacă aveau pînă în 22 de ani, femeile purtau palton alb; în schimb, dacă se căsătoreau după vîrsta de 25 de ani, ele purtau în mod obligatoriu palton gri, “dar asta nu se întîmpla niciodată, pentru că bărbaţii vroiau neveste tinere, pe care să le poată modela în voie”, ne explică Roman psihologia masculină huţulă.Obiceiuride nuntă huţuleDe aici, plecăm mai departe şi oprim la casa memorială a romancierului şi poetului ucrainean Ivan Franko. Aici ni s-a pregătit o nuntă tradiţională huţulă, pusă în scenă de un ansamblu folcloric local. Masa e deja aşternută; pe ea tronează farfurii cu sarmale (foarte asemănătoare cu ale noastre, dar mai puţin apetisante şi gustoase), slănină, răcituri, brînză, colţunaşi cu pere, balmoş, salată de morcovi, sfeclă, pancove. În privinţa băuturii, nu prea avem de ales, ni s-au pus în faţă doar păhăraşe pentru vodkă. Între timp, în faţa noastră se derulează nunta, cu toate ritualurile ei. Mireasa se înclină în faţa mamei sale, întrebînd-o la ce să se aştepte după nuntă; aceasta se vaietă că îi pleacă “floricica”, într-un moment plin de tristeţe. Nuntaşii aruncă peste miri, numiţi în această seară Maria şi Ivan, grîu şi bani; apoi toţi mănîncă şi dansează. În mod tradiţional, mirele îi oferă miresei un batic roşu; în cîntecul care însoţeşte gestul, se vorbeşte şi despre alte daruri, precum un inel şi o cămaşă brodată. Apoi vine momentul în care mirele trebuie să cumpere, în mod simbolic, mireasa: “Vă dau toţi munţii din Verhovina, numai daţi-mi-o pe Maria de soţie”, spune, după puţină tîrguială, mirele.De-a lungul întregului ritual, peste miri tronează un brad împodobit, un pom al vieţii menit să le aducă bogăţie. În final, mirii rup un colac în două, pentru a afla, astfel, cine va conduce în familie. Nuntaşii le fac mirilor urări, dorindu-le să aibă atîţia copii cîte stele pe cer, să fie sănătoşi ca apa de munte şi bogaţi ca toamna. Totul se termină în ritm de dans, la care participă, deopotrivă, nuntaşii-actori, jurnaliştii şi organizatorii, pînă cînd ferestrele casei unde a creat Frankov devin opace din cauza aburilor.Pe drumul luminat de stele, ne întoarcem “acasă”, la Koruna, unde se organizează ad hoc o sesiune de bancuri în cinstea plecării, a doua zi, a lui Roman, organizatorul, care e profesor universitar şi trebuie să se prezinte la un examen cu studenţii. Apoi somnul ne fură, în timp ce la televizor se difuzează un film în care Nicole Kidman îşi demonstrează abil cunoştinţele de limbă ucraineană…Text şi foto: Anca GOJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu