Hatmanul Ivan Mazepa, comemorat la 300 de ani

Hatmanul Ivan Mazepa a fost comemorat la Galaţi Comemorarea a 300 de ani de la moartea hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, a fost marcată joi la statuia înălţată în memoria eroului ucrainean din Parcul Libertăţii din Galaţi. Acţiunea a fost organizată de Uniunea Ucrainenilor din România, cu sprijinul Consiliului Judeţului Galaţi şi al Bibliotecii „V. A Urechia”, instituţie care, de altfel, a şi găzduit în a doua parte a zilei diverse acţiuni legate de memoria hatmanului Mazepa - expoziţii de carte şi fotografie, seminarii şi evocări. La manifestare au participat membrii comunităţii ucrainene din Galaţi, Tulcea, cercetători ştiinţifici, dar şi oficialităţi la nivel înalt - Viorel Kotyk, ministru-consilier în cadrul Ambasadei Ucrainei la Bucureşti, Kornelia Luskalova, directoarea Centrului Cultural şi de Informare al Ucrainei şi consilier al Ambasadei Ucrainei la Bucureşti; Teofil Rendiuk, consilier din partea Ministerului de Afaceri Externe al Ucrainei, autor al cărţii „Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa - România şi Moldova” şi Iaroslava Colotelo, consilier în cadrul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniul Naţional - Serviciul Cultura Minorităţilor. Au mai fost prezenţi Dumitru Cernenco şi Vichentie Nicolaiciuc, preşedinţii filialelor Tulcea şi, respectiv, Galaţi ale Uniunii Ucrainenilor din România. „Depunem coroane de flori, în memoria personalităţii istorice, hatmanul Ivan Mazepa. Graţie relaţiilor foarte bune pe care le-a avut cu mai multe curţi regale, Mazepa a influenţat în oarecare măsură mersul istoriei în epoca sa; astăzi, avem posibilitatea să spunem că visul lui Mazepa este împlinit: Ucraina este un stat independent şi cu un popor suveran. Hatmanul Ivan Mazepa a luptat toată viaţa şi s-a sacrificat pentru libertatea poporului ucrainean şi este un fericit simbol faptul că astăzi statuia sa şi noi ne aflăm aici, în Parcul Libertăţii”, a declarat Viorel Kotyk. Acesta a menţionat şi „bunele relaţii dintre România şi Ucraina, concretizate inclusiv prin păstrarea, la Galaţi, a memoriei hatmanului Mazepa, lucru pentru care suntem mândri şi mulţumim autorităţilor locale”. Comemorarea s-a încheiat cu un moment artistic prezentat de corul Uniunii Ucrainenilor „Zadunaiska Sici”. Sursa Impartial Hatmanul Ivan Mazepa, comemorat la 300 de ani Comemorarea a 300 de ani de la moartea hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, decedat dupa unii istorici la 2 octombrie 1709, a fost marcata, joi, la statuia inaltata in memoria eroului ucrainean din Parcul Libertatii din Galati. Actiunea a fost organizata de Uniunea Ucrainenilor din Romania, cu sprijinul Consiliului Judetului Galati si al Bibliotecii 'V. A. Urechia', institutie care, de altfel, a si gazduit in a doua parte a zilei diverse actiuni legate de memoria hatmanului Mazepa - expozitii de carte si fotografie, seminarii si evocari. La manifestare au participat membrii comunitatii ucrainene din Galati, Tulcea, cercetatori stiintifici, dar si oficialitati la nivel inalt - Viorel Kotyk, ministru-consilier in cadrul Ambasadei Ucrainei la Bucuresti, Kornelia Luskalova, directoarea Centrului Cultural si de Informare al Ucrainei si consilier al Ambasadei Ucrainei la Bucuresti, Teofil Rendiuk, consilier din partea Ministerului de Afaceri Externe al Ucrainei, autor al cartii 'Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa - Romania si Moldova' si Iaroslava Colotelo, consilier in cadrul Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniul National - Serviciul Cultura Minoritatilor. Au mai fost prezenti Dumitru Cernenco si Vichentie Nicolaiciuc, presedintii filialelor Tulcea si, respectiv, Galati ale Uniunii Ucrainenilor din Romania. Dupa oficierea unei slujbe de pomenire, in memoria hatmanului ucrainean, cei prezenti au tinut scurte alocutiuni. 'Astazi depunem coroane de flori in memoria personalitatii istorice hatmanul Ivan Mazepa. Gratie relatiilor foarte bune pe care le-a avut cu mai multe curti regale, Mazepa a influentat in oarecare masura mersul istoriei in epoca sa; astazi, avem posibilitatea sa spunem ca visul lui Mazepa este implinit: Ucraina este un stat independent si cu un popor suveran. Hatmanul Ivan Mazepa a luptat toata viata si s-a sacrificat pentru libertatea poporului ucrainean si este un fericit simbol faptul ca astazi statuia sa si noi ne afla aici, in Parcul Libertatii', a declarat Viorel Kotyk. Acesta a mentionat si 'bunele relatii dintre Romania si Ucraina, concretizate inclusiv prin pastrarea, la Galati, a memoriei hatmanului Mazepa, lucru pentru care suntem mandri si multumim autoritatilor locale'. Comemorarea s-a incheiat cu un moment artistic prezentat de corul 'Zadunaiska Sici' al Uniunii Ucrainenilor. Statuia hatmanului Ivan Mazepa din Parcul Libertatii a fost ridicata in 2004, la Galati, la initiativa Ambasadei Ucrainei in Romania si cu sprijinul autoritatilor locale, fiind unicul monument al acestei personalitati istorice care exista in afara granitelor Ucrainei. In parteneriat, in Ucraina a fost ridicata, in 2004, o statuie a marelui poet national, Mihai Eminescu. Statuia ridicata la Galati si chiar mentinerea vie a numelui hatmanului ucrainean prin denumirea Mazepa data unor cartiere din oras se justifica, intrucat osemintele hatmanului Ivan Mazepa au fost inhumate la Galati, in biserica Sf. Gheorghe. Sursa: Agerpres Mazepa sau despre răstălmăcirea istoriei Victor Eskenasy 15.07.2009 Victor Eskenasy Un hatman celebru la răscrucea drumurilor ruso-ucrainene Iubitorilor de artă numele lui Ivan Mazepa le este în general binecunoscut. Pușkin a scris un poem despre el, Ceaikovsky i-a dedicat o operă, Franz Liszt un poem simfonic, Byron și Victor Hugo l-au imortalizat în versurile lor, iar Géricault l-a pictat într-o scenă istorică, gol, legat de un cal. Ivan Mazepa, celebru hatman al cazacilor din Ucraina, născut spre și mort la 28 august 1709, este astăzi, la împlinirea a 300 de ani de la bătălia de la Poltava, obiectul unei alte bătălii, istorice și ideologice. Mazepa pictat de Géricault Cei care se confruntă sînt oamenii politici și ideologii din Ucraina și Rusia. Pentru cei dintîi, Mazepa este un precursor și un luptător pentru independența Ucrainei, iar patrioții ucrainieni l-au sărbătorit la 27 iunie, la locul bătăliei de la Poltava, înălțînd în onoarea lui un steag cu dimensiuni de 30 pe 40 de metri. Președintele Victor Iușcenko a declarat cu acest prilej bătălia de la Poltava o tragedie, afirmînd că înfrîngerea trupelor suedeze de către cele ruse ar fi privat Ucraina de șansa de a deveni independentă și a se dezvolta ca un stat european. De partea rusă, Mazepa este considerat astăzi un soi de inamic public nr. 1, o figură de trădător care și-a schimbat cămașa trădîndu-l pe Petru cel Mare, creștinătatea ortodoxă și unitatea popoarelor slave. Cei mai mulți istorici ruși l-au calificat pe Mazepa drept un trădător. Hatmanul a fost de altfel excomunicat de biserica ortodoxă rusă, la cererea țarului, iar anatema durează după 300 de ani, la slujba ce se ține anual în memoria bătăliei de la Poltava, numele lui Mazepa fiind în continuare condamnat. La comemorările de anul acesta, cu ceremonii în costume de epocă, programe de televiziune despre Poltava și conferințe, demonstranți ruși încinși au ars efigia eroului cazacilor. Istoria este evident manipulată și de o parte și de alta, Mazepa fiind un personaj al timpului său, cu o biografie amintind de condottierii renașterii italiene. Născut într-o familie educată și prosperă din partea Ucrainei sub ocupație poloneză la începutul secolului al XVII-lea, Mazepa a servit la curtea regilor polonezi, alăturîndu-se cazacilor loaiali regelui. In 1687 a fost ales hatman al cazacilor din estul Ucrainei, aceștia loaiali țarului Rusiei. Acțiunea sa a urmărit unirea pămînturilor ucrainene într-un stat al cazacilor, în alianță cu Petru cel Mare. Presimțind ambițiile acestuia din urmă ca o amenințare la ideile sale despre suveranitatea Ucrainei, Mazepa a schimbat alianțele, în 1709 unindu-și forțele cu cele ale regelui Suediei, Carol al XII-lea, în campanie împotriva Rusiei. Coaliția dintre cazaci și suedezi a suferit o înfrîngere zdrobitoare la Poltava, marcată de moartea regelui Suediei și refugierea lui Mazepa la Tighina, unde murea și el. Victoria de la Poltava a avut consecințe importante geo-strategice s-ar spune astăzi, marcînd nașterea Rusiei ca o supraputere europeană și asigurîndu-i dominația peste răsăritul Ucrainei pentru trei sute de ani. Ucraina, devenită independentă în 1991, își caută însă, evident, rădăcinile istorice și tentația de a-l recupera pe Mazepa ca un erou național este mare. Dar, la fel de evident, istoria își are exigențele ei, iar înfrumusețarea și falsificarea ei nu servesc nici adevărului istoric, nici politicii pe durată lungă. Mituri, descoperiri si enigme despre Mazepa Tudor Lavric Foarte putini romani cunosc ca 2009 va fi anul tricentenarului lui Ivan Mazepa, hatmanul luptator pentru independenta Ucrainei de sub jugul otoman, apoi de sub cel rusesc, care a ajuns sa isi doarma somnul de veci pe pamant romanesc, sub aceeasi piatra cu un demnitar otoman. In general, putini mai cunosc cine a fost comandantul de osti Ivan Mazepa, aliat al domnilor Moldovei din secolele XVII-XVIII si al domnului muntean Constantin Brancoveanu. O carte a istoricului Teofil Rendiuk, “Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa – Moldova si Romania”, aparuta recent la editura Printech, readuce in atentia publicului romanesc aceasta figura a hatmanului care a murit pe pamant (pe atunci) romanesc, la Tighina, fiind reinhumat la Galati. Orasul nostru de la Dunarea de Jos a mai pastrat pana la al doilea razboi mondial amintirea sa, in numele unei strazi din centrul vechi, iar acum o mai pastreaza in numele a doua cartiere. Cartea lui Rendiuk, tiparita in editie bilingva ucraineana (primele 115 pagini) si romana (110 pagini), foarte usor lizibila pentru o lucrare istorica, are si meritul de a aduce un bun sprijin foto pentru investigatia pe urmele lui Ivan Mazepa, incluzand stele funerare, copia Evangheliarului in limba araba pentru crestinii din Alep (daca nu ma insel, opera sa culturala de capatai), fosta strada Mazepa si cartierul de blocuri ridicat pe locul fostului mormant din Galati al eroului etc. Este un material fotografic foarte binevenit, intrucat nici biserica cu hramul Sf. Gheorghe din Ierusalim nu mai exista din anii ’60. Cat despre hatmanul Mazepa, pastrarea ramasitelor sale pamantesti la Galati este incerta, dupa trei reinhumari. “De la sfarsitul secolului al XIX-lea si aproape pe tot parcursul secolului al XX-lea, in jurul Bisericii Sfantul Gheorghe din Galati a inceput sa se repete invariabil acceeasi fraza: Se zice ca aici ar fi fost inmormantat Mazepa”, consemneaza si autorul nostru, ultimul dintr-o pleiada de istorici care s-au ocupat de figura cetoasa a hatmanului. Mai ales, ultimul capitol al cartii lui Teofil Rendiuk, “Reinhumarea corpului neinsufletit...” se citeste ca o bucata de literatura romantica, cu un subcapitol aparte cuprinzand “mituri” si “legende” despre persoana osteanului, vehiculate in toate tarile care au avut intr-un fel tangente cu el; la acest capitol trebuie inclusa, desigur, povestea dupa care turcii ar fi decapitat, in secolul al XIX-lea, lesul lui Mazepa si ar fi aruncat capul in Dunare. Interesanta este si partea de invataminte pe care le trage istoricul (originar din judetul Cernauti) de pe urma relatiilor politico-diplomatice dintre Romania si Ucraina. “Este necesar sa fie reluata activitatea Comisiei ucraineano-romane pe probleme de istorie, arheologie, etnologie si folclor... si sa se supuna atentiei acesteia... rolul lui I.Mazepa in istoria popoarelor noastre vecine, convocarea unei Conferinte internationale a istoricilor din Romania, Ucraina si Republica Moldova, organizarea de actiuni adecvate in cadrul Euroregiunii Dunarea de Jos, cu participarea reprezentantilor puterii si a societatii civile din unitatile teritorial administrative transfrontaliere ale celor trei state vecine, dedicate memoriei lui I. Mazepa”. Sa speram ca istoricul T. Rendiuk nu s-a gandit, scriind aceste indemnuri, doar la cazul particular al hatmanului uitat. Hatmanul ucrainean Ivan Mazepa şi legăturile sale cu lumea românească Steliu Lambru Hatmanul Ivan Mazepa 1639-1709 a fost figura cea mai importantă a istoriei Ucrainei secolelor al 17 şi primul deceniu al secolului al 18-lea. Născut şi crescut în spiritul Europei apusene, Mazepa a încercat să dea ţării sale o personalitate distinctă. A urmat o carieră militară, fiind ales hatman al Ucrainei în 1687 cu sprijinul Rusiei, ceea ce însemna mare comandant de oşti. Şi în Moldova a existat titlul de hatman, împrumutat din spaţiul est-slav polonez şi cazac, deţinut de un mare boier numit de domn. Hatmanul în Moldova era şi pîrcălab şi portar al Sucevei, capitala ţării. Deşi Mazepa este considerat un mare erou al Ucrainei independente, el abia spre sfîrşitul vieţii a devenit un adversar al Rusiei, fiind toată viaţa în serviciul acesteia. Posteritatea sa este una disputată, relaţiile politice actuale bilaterale influenţînd din păcate interpretarea istorică. Mazepa a avut legături şi cu spaţiul românesc, mai ales cu principele muntean Constantin Brâncoveanu. Istoricul Teofil Rendiuk este autor al unui recent volum bilingv despre personalitatea lui Ivan Mazepa şi prezenţa sa în spaţiul românesc, “Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa, Moldova şi România”. Rendiuk ne-a introdus în viaţa hatmanului şi ne-a expus motivele pentru care este recunoscut ca părintele Ucrainei medievale independente: “Ivan Mazepa, hatmanul Ucrainei, a fost unul dintre putinii conducatori ai Ucrainei medievale care a condus tara pe parcursul unui sfert de veac. Este o perioada foarte lunga, fiind cunoscut ca principii se schimbau des. El a fost o personalitate cu adevarat de anvergura europeana, cunoscînd mai multe limbi. A reusit sa ridice Ucraina dupa ce suferise foarte mult din cauza ocupatiei straine. A fost un aristocrat si din banii proprii a construit 12 biserici si ceea ce se vede la Pecerska Lavra, la Kiev, marea si înalta clopotnita de 96 de metri, s-a construit din banii sai. Pecerska Lavra care era în acelasi timp si fortareata este înconjurata de un zid lat de 3 metri si înalt de 9, construit tot din banii lui. Nu mai putin de alte 17 biserici au fost refacute. Refacînd tara, a refacut si credinta ortodoxa.” În spaţiul românesc, Ivan Mazepa s-a apropiat de principele Munteniei, dar el a fost prezent şi în Moldova, iar schimburile culturale au marcat mult relaţiile româno-ucrainene din perioadă. Teofil Rendiuk: “Mazepa a avut relatii cu toate tarile vecine, inclusiv în sud-vest, în directia Moldovei si Munteniei. Vreau sa accentuez cei 22 de prietenie între Mazepa si principele Munteniei, Constantin Brâncoveanu, ce au avut ca rezultate, printre altele, editarea unei evanghelii în limba araba, lucru mai putin cunoscut azi în Ucraina. Despre Mazepa nu s-a putut vorbi din cauza indicatiilor venite de la Moscova. Conform acestora, Mazepa fusese un tradator, trecînd de partea lui Carol al 12-lea, regele Suediei, si am avut nefericirea ca aproape 300 de ani sa nu putem vorbi despre acest mare hatman al Ucrainei, personalitate de anvergura europeana. Ca legătură a lui Mazepa cu românii as insista asupra ortodoxiei, pe acea unitate de credinta, mai ales ca atunci nu exista diferenta între calendarul de stil nou si cel vechi. Ar mai fi, asa cum se vede din documente, interesele politice si diplomatice. Se încerca înfiriparea unei uniuni cu participarea Ucrainei ortodoxe, Moldovei si Munteniei împotriva Moscovei. Ucraina dorea sa devina o tara libera de Rusia si Mazepa a demarat actiuni în cautarea unor aliati. Si primii pe care i-a vazut în aceasta calitate au fost Moldova si Muntenia.” Dar puterea Rusiei în creştere a suferit un recul în bătălia de la Stănileşti din 1711, cînd turcii i-au învins pe ruşi. Atunci, Dimitrie Cantemir, domnul rusofil al Moldovei, a avut aceeaşi soartă ca a lui Mazepa cu 2 ani înainte; a trebuit să se refugieze în Rusia şi a murit acolo în 1725. L-am întrebat pe interlocutorul nostru care a fost explicaţia pentru această schimbare a situaţiei militare din est: victorioasa armată rusă de la Poltava din 1709 devenea una înfrîntă în 1711: “Daca ar fi sa vorbim despre aprecierea situatiei militare dintre batalia de la Poltava din 1709 si cea de la Stănilesti din 1711 diferenta este urmatoarea: pentru prima batalie, Moscova si Petru cel Mare s-au pregatit foarte serios constientizînd ca are niste vrajmasi serioşi. Petru a avut un an întreg plin de pregatire înainte de Poltava. Înfrîngerea lui Petru de la Stanilesti a fost explicata de faptul ca era foarte încredintat ca va obtine o victorie, dar s-a pregatit mai putin pentru ea, a venit cu forte mai putine.” După înfrîngerea de la Poltava, Mazepa şi suita ta au primit azil politic în Moldova. Dar, pentru hatmanul Ucrainei, bătălia a însemnat sfîrşitul vieţii sale, în cetatea de la Bender de pe malul Nistrului. În 1710, rămăşiţele pămînteşti ale lui Ivan Mazepa au fost mutate de la Bender la Galaţi, unde se află şi azi. De menţionat este faptul că unul dintre cartierele oraşului Galaţi poartă numele de Mazepa. Iar cazacii lui Mazepa s-au răspîndit în Moldova de sud şi Dobrogea şi ei au format primul val al minorităţii ucrainene din regiune. Hatmanul Mazeppa în istoria oraşului Galaţi

Arthur Tuluş

În lucrarea de faţă se încearcă descifrarea unui fragment din istoria oraşului Galaţi, felul în care unul dintre cei mai mari luptători pentru obţinerea independenţei Ucrainei va pătrunde în viaţa oraşului nostru. Ivan Stepanovici Mazeppa s-a născut în 1644 în Palatinatul Podoliei şi va deveni hatman al Ucrainei în 1687. [1] M. Lesur în Histoire des Kasaques afirma: "un om pe care geniul său îl putea aşeza între eroi, dar pe care obscuritatea naţiunii sale zi capriciile destinului l-au condamnat să rămână în rândul aventurierilor celebri" [2]. Cert este faptul că, profitând de duşmănia dintre Carol al XII-lea, regele Suediei, zi Petru I cel Mare, ţarul Rusiei, se va alia cu primul în anul 1708. "Mazeppa, în taină şi unire cu capii de seamă pune la cale trădarea faţă de Moscova pentru a redeveni din nou liberi. Prin principesa Dolski, o rudă a lui Stanislav Leszczynski intră în legătură cu Carol al XII-lea" [3]. Însă, această legătură cu Carol al XII-lea n-a fost urmată de majoritatea ucrainienilor: "cazacii iar au început a se împărăche, a fugi de la Mazeppa z-a să duce la moscali a să s-închina" [4] (după cronica lui Ioan Neculce). Ion Hurdubeţiu sublinia faptul semnificativ că din cei 15000 de cazaci mobilizaţi pentru război de către Mazeppa 12000 au refuzat în mod categoric de a-l urma în tabăra suedeză zi se duseră zi se închinară lui Petru I [5]. Destinul îi fu nefavorabil atât hatmanului Mazeppa cât zi lui Carol al XII-lea. Lupta de la Poltava, din 28 iunie 1709, a fost soldată cu înfrângerea suedezilor [6] şi a ucrainienilor hatmanului [7]. După aceasta ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varniţa, raiaua turcească din Basarabia. La puţină vreme după retragere, bătrânul hatman moare la Varniţa. După Pseudo-Nicolae Costin, părere preluată de Mihail Kogălniceanu: "Hatmanul Mazeppa a murit la 18 martie 1710" [8]. Aceeaşi opinie are zi Gheorghe G. Bezviconi care dl data de martie 1710 [9]. Istoricii poloni susţin, însă, că a murit pe 2 octombrie 1709. [10] Mai sunt zi alte controverse. M. Kogălniceanu afirma că: "Bender fiind o cetate turcă, nu putea fi înmormântat acolo, zi de aceea a fost adus la Galaţi, oraş creştin şi îngropat la Mănăstirea Sf. Gheorghe" [11]. Sunt greşite afirmaţiile lui Dapontes care susţine că Mazeppa a murit la Galaţi, cât zi cele ale lui E. Legrand cu privire la înmormântarea hatmanului cazac în biserica Sf. Maria, adică Precista [12]. Paul Păltânea, în Istoria oraşului Galaţi, este cel mai apropiat, după părerea noastră, de adevăr: "La mânăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa, după ce mormântul de la Varniţa fusese profanat de turci" [13]. În acest caz, cronicarul Pseudo-Nicolae Costin foloseşte drept dată a morţii, data reînhumării de la Galaţi, iar moartea lui Mazeppa avusese loc la 2 octombrie 1709. În sprijinul acestor afirmaţii vine şi o scrisoare din 10 noiembrie 1709, în care se vorbeşte de un "post-mortem Masappae" [14], deci la acea dată hatmanul nu se mai afla în viaţă. Interesant este zi faptul cum corpul lui Mazeppa ajunge să fie înmormântat la Galaţi. Rudele lui Mazeppa obţin de la turci un firman pentru a-i transporta corpul la Ierusalim [15]. Ajungând la Galaţi, l-au îngropat la biserica Sf. Gheorghe, care de mult era închinată Ierusalimului, în felul acesta s-au îndeplinit prevederile firmanului, dar şi dorinţa cazacilor de a-zi reînhuma comandantul la Sfântul Mormânt. Biserica Sf Gheorghe din Galaţi a fost ridicată "prin osârdia dumnealui Hagi Mihalachi, în timpul lui Istrati Dabija voevod, în anul 7172, deci 1664, aprilie 1", aşa cum reiese din inscripţia bisericii [16]. La construirea ei s-au folosit materiale din castrul roman de la Barboşi, iar ctitorul, probabil un negustor, a închinat biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Hatmanul Mazeppa a fost înmormântat în biserică, în mijlocul navei, într-un mormânt cu boltă construit din cărămizi. Pe acesta se va pune piatra funerară cu o inscripţie ce poartă urmele Ucrainei şi ale lui Mazeppa, între altele vulturul cu un singur cap [17]. După înmormântarea lui Mazeppa, peste un an când după înfrângerea de la Stănileşti tătarii jefuiesc şi ard Galaţii, biserica Sf. Gheorghe este prădată. Nicolae Iorga preia relatarea călugărului polon Anton Wasniewski, care a străbătut după 1840 Moldova şi care adaugă ştiri noi asupra soartei acestui mormânt. "Turcii năvălind şi jefuind Moldova, în anul 1711, au sfărâmat şi mormântul de cărămidă al hatmanului zi au risipit osemintele lui zi i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei zi a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăşi, şi până în timpurile lui din urmă se mai vedea înăuntrul bisericii piatra lui de mormânt deşi vătămată în parte" [18]. Nu turcii sunt cei care deschid mormântul, ci tătarii care doreau astfel să se răzbune pe înfrângerile suferite din partea cazacilor. Atât M. Kogălniceanu cât zi călugărul polon Anton Wasniewski relatează că: "preoţii ortodocşi ignorând până şi numele celui care era înmormântat în biserica lor, şi neştiind, că în mormântul acesta se odihnesc rămăşiţele lui Mazeppa, l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Dereţchi Basa" [19]. Mai departe se spune că "săpând au dat de bolta mormântului lui Mazeppa. Ea a fost spartă, s-au găsit capul şi osemintele acestui faimos hatman" [20]. Lângă osemintele hatmanului au depus şi pe serdarul Dereţchi. Câţiva ani mai târziu, rudele lui Dereţchi Basa, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt resturile, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei (apărut tocmai atunci, ce interzicea înhumarea în interiorul bisericilor). Astfel, au fost obligaţi să depună osemintele lui Dereţchi şi osemintele lui Mazeppa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului bisericii [21]. Tot atunci vechea piatră funerară, sau mai bine zis, rămăşiţele ei au fost trimise ca monument istoric în dar marelui vornic Mihai Ghica, fratele fostului prinţ al Valahiei [22]. Cum vechea piatră funerară a lui Mazeppa purta un vultur ce putea fi încă distins, rudele boierului Dereţchi Basa au vrut să păstreze această stemă pe mormântul rudei lor, care acoperea şi rămăşiţele lui Mazeppa, dar necunoscând blazonul sculptorul însărcinat cu această muncă, a gravat în locul vulturului Ucrainei vulturul cu două capete al Austriei pe noua piatră funerară, făcută din marmură albă. M. Kogălniceanu vedea această nouă piatră de mormânt cu ocazia unei călătorii făcute la Galaţi [23]. Vechea lespede originală s-a pierdut. Nici N. Iorga n-a văzut-o: "din nefericire nu mai ştim unde este vechea lespede originară; ea nu se păstrează la Muzeu, unde au mers colecţiile lui Mihaiu Ghica" [24]. Prin anul 1962 aceeaşi soartă tragică a avut-o zi biserica Sf. Gheorghe. Cu toate că bisericile erau protejate de lege, s-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleză abruptă. Însă, amintirea lui Mazeppa a persistat printr-o întâmplare, zi anume prin anii 1961- 1963 în această zonă s-a instalat un şantier de construcţii ce avea ca scop construirea de blocuri. Barăcile acestui şantier au fost instalate pe o stradă mică, paralelă cu faleza Dunării. Numele acestei străzi era Mazepa încă din secolul trecut. De aici s-a ajuns ca întreaga zonă să capete numele Mazepa. Există în prezent, în Galaţi, două cartiere ce au denumirile de Mazepa 1 zi Mazepa 2. Cu toate că nu toţi dintre noi cunoaştem istoria hatmanului, totuşi numele lui a rămas zi rămâne în viaţa oraşului de la Dunăre. [1] Dictionar enciclopedic român, NV, Bucuresti, 1965, p.294; [2] M. Lesur, Histoire des Kosaques, Paris, 1912; [3] N. P. Smochina, Danila Apostol, Hatmanul Ucrainei, Bucuresti, 1925, p.8; [4] Cronica lui Ioan Neculce, copiata de Ioasaf Luca, Manuscrisul Mihail, Bucuresti, 1980, p.99; [5] Ion Hurdubetiu, Istoria Suediei, Bucuresti, 1985, p.151; [6] Ibidem, p.152; [7] P. P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucuresti, 1990, p.206; [8] M. Kogalniceanu, Opere, II, Bucuresti, 1976, p.431; [9] Gh. G. Bezviconi, Calatori rusi prin Moldova si Muntenia, Bucuresti, 1947, p. 88; [10] M. Kogalniceanu, op. cit., p.431; [11] Ibidem; [12] C. Dapontes, Ephemerides Daces, Paris, 1888, p. 88, apud P. Paltânea, Istoria orasului Galati, II, Galati, 1995, p.98; [13] P. Paltânea, op. cit., p. 98 ; [14] N. Iorga, Carol al XII-lea, Petru Cel Mare si tarile noastre (1709 - 1714), în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXIII, 1910, p.7; [15] Paul Paltânea, op. cit., p.95; [16] N. Velichi, Inscriptia bisericii Sf. Gheorghe din Galati, în Buletinul comisiei monumentelor istorice , VII, 1914, p. 34; [17] N. Iorga, Legaturile românilor, cu rusii apuseni, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXVIII, Bucuresti, 1916, p.38; [18] M. Kogalniceanu, op. cit., p.437; [19] Ibidem, M. Kogalniceanu, op. cit., p. 437; [20] Ibidem; [21] Ibidem; [22] Ibidem; [23] N. Iorga, Legaturile românilor cu rusii apuseni, p. 39; [24] M. Brudiu, Dinamita de Galati, în Dialog, Galati, I, nr. I, 1990, p. I . OPERE DE ARTA CELEBRE REPREZENTÂND ADULTERUL LUI MAZEPA Викторианская открытка работы Исаака Менкена фигурка "Мазепа"- эквивалент советских слоников Мазепа, Делакруа Вперед → Мазепа, Теодор Шассери, 1851 Вперед → Мазепа. Иллюстрация к поэме Байрона Вперед → Мазепа, Орас Верне, 1826 Вперед → Орас Верне "Мазепа" Вперед → Мазепа среди волков, Орас Верне, 1833 Вперед → Мазепа, Буланже Вперед → Мазепа, наказанный за адюльтер Вперед → Наль. Мазепа, окруженный дикими лошадьми 1830. Вперед → Мазепа герой-любовник Вперед →

CATEDRA DE LIMBI ŞI LITERATURI SLAVE LA 60 DE ANI

60 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA CATEDREI DE LIMBI ŞI LITERATURI SLAVE MODERNE LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

SESIUNE ŞTIINŢIFICĂ INTERNAŢIONALĂ

2-3 OCTOMBRIE 2009

Stand de carte ucraineană

De la stânga la dreapta: red. Radio România Internaţional Nicolae Onujek, prof. şi publicistul Ioan Chideşciuc, prof. dr. Ioan Rebuşapcă, prof. dr. Volodymyr Antoficiuk şi prof. dr. Roman Petraşuc.
Prof. dr. Volodymyr Antoficyuk (Cernăuţi, Ucraina), în dreapta, prezentând lucrarea "Pilat din Pont în versiuni literare ucrainene şi universale" (trad. în lb. rom. de I. Chideşciuc, stânga).

Profesorul şi publicistul Ioan Chideşciuc prezentând lucrarea "Ivan Abramiuc - Nehostenskyi despre despre ucrainenii Bucovinei: origine, mentalitate, religie, cultură"

Prof. dr. Volodymyr Antoficiuk cu redactorul de la Radio România Internaţional Nicolae Onujek

Prof. dr. Ioan Rebuşapcă prezentând lucrarea "Reverberaţii şevcenkiene în literaturile slave de apus şi de sud"

Au mai prezentat lucrări:

Prof. dr. Roman Petraşuc : "Limba documentelor slave de redacţia ruso-ucraineană"

Prof. dr. Ioan Semeniuc (Cluj Napoca): "Ideea independenţei naţionale a Ucrainei reflectată în literatura ucraineană"

Doua zile de cultură şi artă în Maramureş

Doua zile de cultură şi artă în Maramureş

Sâmbătă, 19 septembrie. a.c., la Palatul Culturii «Astra» din Sighetu Marmaţiei, Uniunea Ucrainenilor din România a organizat un amplu eveniment cultural-artistic, în cadrul căruia au fost vernisate trei expoziţii. Este vorba despre expoziţia de pictură peisagistică în ulei a profesorului Mihai Brânzaniuc, din Remeţi, o expoziţie de fotografie, alcătuită de Vasile Popovici, directorul Căminului Cultural Repedea, în care a fost prezentată o parte din colecţia realizată cu ocazia Taberei Internaţionale de Fotografie din vara acestui an, organizată de Asociaţia «Ivan Krevan» şi o expoziţie de costume populare prezentând portul ucrainenilor din localităţile ucrainene din Maramureş, precum şi un stand de obiecte de artă şi meşteşuguri populare şi o colecţie de fotografii adunate de-a lungul anilor de către scriitoarea Maria Ciubica din Lunca la Tisa. După vernisarea expoziţiilor, care a avut loc în sala de conferinţe, în sala de spectacole a Palatului Culturii a avut loc un simpozion, în cadrul căruia reprezentanţi ai localităţilor ucrainene au prezentat istoricul, tradiţiile şi obiceiurile aşezărilor din care provin.
Au onorat cu prezenţa lor această manifestare ministrul-consilier al Ambasadei Ucrainei în România, Viorel Kotyk, consulul Consulatului General al Ucrainei la Suceava, Vasyl Nerovnyi, deputatul Ştefan Buciuta, preşedintele UUR, primarul oraşului Sighet, profesor Eugenia Godja, senatorul PD-L Mihai Bârlea, redactor coordonator al postului Radio Sighet (post care transmite emisiuni şi în limba ucraineană), Ioan Todea, scriitorul Mykola Corsiuc, redactor-şef al revistei pentru copii «Dzvonyk» («Clopoţelul»), scriitorul Mychailo Traista, secretar de redacţie al revistei literare a scriitorilor ucraineni din România, «Naş holos» («Glasul nostru»), profesorul şi compozitorul Ivan Liber, vicepreşedinte al UUR, reprezentant al comunităţii ucrainene din Banat (născut în comuna Ruscova, Maramureş), inspectorul de limba ucraineană al Inspectoratului Şcolar Judeţean Elvira Codrea, precum şi preşedinţi ai organizaţiilor locale UUR, alţi oameni de cultură şi intelectuali ai judeţului Maramureş.

Expoziţia de pictură peisagistică Mihai Brânzaniuc

Despre expoziţia de pictură peisagistică a profesorului Mihai Brânzaniuc (care nu a fost prezent din motive de sănătate, însă a scris pentru cei prezenţi la vernisaj câteva emoţionante rânduri, citite de către consăteanul său, prof. Pasemciuc), a vorbit mai pe larg Mykola Corsiuc, a cărui alocuţiune o redăm mai jos: «Asistăm astăzi la un eveniment important, mai ales pentru ucrainenii din Remeţi şi nu numai. Probabil n-o să vă şochez, probabil aţi văzut această expoziţie, care are nuanţe de expresionism şi impresionism, însă cu valenţe ce induc tristeţe, dar şi bucurie. Diversitatea culorilor, uneori contrastante, capătă sub aspect artistic o lumină, o expulzare de nuanţe. Volubilitatea artei lui Brînzaniuc, misterul ei intuieşte o artă cu valenţe impresioniste, uneori cu o expresie vibrantă a culorilor, care se compun armonios: verdele cu roşul, cu albastrul, cu galbenul. Pentru mine, este o expoziţie de artă plastică inegalabilă…». În încheierea cuvântării sale, omul de cultură Mykola Corsiuc a mai adăugat: «În peisajul Maramureşului, ucrainenii ocupă un loc destul de important, dar din păcate nu li se acordă această importanţă. Dacă urmărim Ghidul Maramureşului şi monografia domnului Dăncuş, nici măcar nu se ajunge la Valea Vişeului sau la Lunca la Tisa, ci se merge mai mult pe celelalte văi ale Maramureşului, unde nu locuiesc ucrainenii. Astfel daţi-mi voie să apreciez cu atât mai mult această manifestare cultural-artistică şi să-i felicit pe organizatorii ei».
Despre artistul Mihai Brânzaniuc şi opera sa a vorbit şi doamna Eugenia Godja, primarul oraşului: «Eu sunt o mare colecţionară de artă şi am în colecţia mea şi lucrări semnate de profesorul Brânzaniuc. Întotdeauna i-am admirat puterea de a aşeza pe pânză tot ceea ce el a socotit că poate reda mai fidel Maramureşul, cu toate că temele predominante sunt cele care privesc lumea satului, în care el a trăit şi pe care l-a onorat prin prestaţia lui de profesor, de director al şcolii, dar mai ales prin calitatea lui de mare om. Ceea ce mă impresionează mai mult este nu numai tematica, dar şi scara proporţională foarte bine stăpânită; la fel de mult admir şi tonalităţile de lumină şi umbră, aşezarea culorilor în aşa fel încât, privind o pânză, tu, ca observator nespecialist, ai sentimentul, că străbaţi, alături de artist, o lume adevărată».
Şi deputatul Ştefan Buciuta şi-a adus aminte, nu fără oarecare nostalgie şi cu o fină tentă de umor, de anii de şcoală când, fiind colegul mai tânăr al lui Brânzaniuc, acesta, pe post de pedagog, îi încolona şi îi ducea cu cântec de la internat la şcoală. De altfel, această expoziţie a avut loc în mare parte datorită domniei sale şi a UUR.
La fel de impresionante au fost şi cuvintele ministrului-consilier al Ambasadei Ucrainei în România, Viorel Kotyk: «Faptul că acest eveniment este onorat de prezenţa doamnei primar, a unor parlamentari români şi intelectuali din oraşul Sighet, înseamnă că făclia ucraineană în judeţul Maramureş este văzută pozitiv, ca o parte specială în paleta de culori multinaţională din această zonă. Sunt sigur că această făclie ucraineană, prin spiritul său, prin căldura pe care o produce, luminează locul ucrainenilor în acest minunat tablou al zonei Maramureşului».
Din păcate, (poate şi timpul a fost prea scurt sau poate din alte motive, necunoscute mie) s-a vorbit foarte puţin despre expoziţia de costume populare şi obiecte de artă şi meşteşuguri populare şi aproape deloc despre minunata expoziţie de fotografii a lui Vasile Popovici.

Simpozionul «Tradiţii şi obiceiuri ucrainene din judeţul Maramureş»

După vizitarea expoziţiilor, cei prezenţi au trecut în sala de spectacole, unde a avut loc simpozionul propriu-zis, însă înainte de prezentarea de către reprezentanţii localităţilor ucrainene din Maramureş a tradiţiilor şi obiceiurilor ucrainene, invitaţii şi-au exprimat admiraţia faţă de expoziţiile vizitate. Spicuim câteva impresii:
Primarul oraşului, Eugenia Godja: «…Cei care mă ştiţi cunoaşteţi sentimentul de prietenie şi de respect pe care l-am purtat dintotdeauna, de la venirea mea aici, tuturor acelora care, ucraineni fiind, au ştiut să-şi păstreze tot ce au mai reprezentativ, şi au avut puterea să dăruiască din sufletele lor sentimente de prietenie şi respect, dar mai ales interesul pentru a promova, în plan educativ, spre luminarea şi ducerea mai departe a ceea ce are mai bun această comunitate (…) Ne-aţi ajutat astfel să clădim un Maramureş care este extrem de prezent în istoria naţională, în istoria Europei, în istoria mondială. Nimic nu poate fi mai convingător decât ceea ce am văzut astăzi – tradiţia, exprimată prin limbă, în primul rând, care este normal şi bine să se cultive prin şcolile din localităţile ucrainene, prin port, prin tradiţii şi obiceiuri. Sunteţi o etnie importantă şi vreau să vă îndemn ca să fiţi prezenţi şi pe mai departe, aşa cum aţi făcut-o şi până acum, la Festivalurile de Datini şi Obiceiuri de Iarnă din perioada Crăciunului, precum şi alte manifestări cultural-artistice. În încheiere, vă spun că fără noi nu puteţi prospera, dar nici noi fără dumneavoastră».
Senatorul PD-L, Gh. Mihai Bârlea: «…Suntem datori, instituţiile culturale şi administrative, să facem cercetări solide privind spaţiul maramureşean din punct de vedere socio-cultural, sau, dacă vreţi, mai mult decât atât, raporturile socio-culturale, istorice româno-ucrainene în orizontul local. În fondul lingvistic al limbii române există extrem de multe cuvinte de provenienţă slavă, după cum şi ucrainenii folosesc cuvinte de provenienţă română, datorate relaţiilor lor cu românii: avem un orizont de câteva secole de convieţuire.
De exemplu, civilizaţia lemnului, proprie Maramureşului, o regăsim şi în satele ucrainene la fel de pregnantă şi expresivă, bisericile de lemn le regăsim şi dincolo de Tisa, atât în satele româneşti, cât şi în cele ucrainene. Forma lor şi estetica sunt foarte asemănătoare, dar nu identice. Noi ar trebuii să vedem unde şi în ce constă această diferenţă? Care este deosebirea dintre o cămaşă ţărănească de pe Valea Izei şi una din Remeţi, sau de pe Valea Ruscovei? Chiar în zonele ucrainene sunt subzone care merită studiate (...) Este important ce facem cu experienţele noastre..., cum lucrăm în viaţa de zi cu zi, în administraţie..., în şcoli...
Avem răspunderea de a proteja, de a conserva tradiţiile şi a le lăsa moştenire urmaşilor. În procesul acesta destul de agresiv de integrare europeană, trebuie să ne păstrăm elementele de identitate, care ne ţin verticali în istorie, în civilizaţie. Eu mă angajez să fiu întotdeauna suporterul unui astfel de proiect de cercetare socio-culturală».
Ministrul-consilier Viorel Kotyk, după alocuţiunea în limba ucraineană, a rostit şi câteva cuvinte în limba română: «Voi, ucrainenii din România, aveţi un loc specific în istorie, pentru că sunteţi o parte integrantă a societăţii române, un element specific din acest ansamblu al cetăţenilor români şi, după cum am înţeles, sunteţi preţuiţi din acest punct de vedere, dar să nu uitaţi că, totodată, sunteţi o parte indivizibilă din marele popor ucrainean. Suntem un popor cu un spirit specific, cu o cultură frumoasă, cu tradiţii, cu o limbă minunată – şi să nu uitaţi niciodată acest lucru. Pentru asta veţi fi stimaţi, pentru că îmbogăţiţi coroana popoarelor din România; cu asta se mândreşte România în Europa şi în lume, iar voi, ucrainenii din România, sunteţi în această coroană o perlă frumoasă».

«Asta ne doare pe noi!»

În alocuţiunea sa, deputatul Ştefan Buciuta a pus degetul pe rana sângerândă a ucrainenilor din România: «Nu putem să ne lăudăm că suntem foarte bine văzuţi printre celelalte minorităţi, pentru că nu avem clase de limba ucraineană în satele noastre. Sunt directori de şcoli care desfiinţează clasele şi orele de limba ucraineană. Despre asta trebuie să discutăm! Actualii guvernanţi ne desfiinţează posturile de inspectori de limbă ucraineană. La Suceava s-a desfiinţat postul de inspector şcolar de limba ucraineană pentru judeţele Suceava şi Botoşani, am înţeles că şi în Maramureş s-a făcut propunerea să se desfiinţeze postul de inspector pentru limba ucraineană, sau să se reducă la jumătate de normă, cu toate că în şcolile din Maramureş învaţă peste 6000 de elevi ucraineni. La Tulcea, unde am reuşit, în anul 2006, să înfiinţăm un post de inspector, acum, după nici trei ani, s-a desfiinţat. Sunt şcoli neterminate. În Poienile de sub Munte, anul trecut 400 de elevi, în loc să înveţe în 11 săli de clasă, au învăţat îngrămădiţi în 4 săli. Eu am intervenit pe lângă ministrul educaţiei şi cercetării, dar speranţele nu sunt prea mari, de aceea profit de prezenţa doamnei primar Eugenia Godja şi a domnului senator Gheorghe Mihai Bârlea şi îi rog să comunice celor de mai sus doleanţele noastre. O altă problemă sunt bisericile ucrainene. Dacă în Maramureş Dumnezeu ne-a ferit şi, în regimul trecut, nu s-a atins nimeni de bisericile noastre, în Suceava şi în Tulcea au fost desfiinţate biserici ucrainene, acum ne luptăm să le reînfiinţăm, să aducem preoţii noştri, ucraineni. Noi nu dorim să aparţinem de patriarhia ucraineană, doar să se slujească în limba ucraineană în bisericile noastre. Asta ne doare pe noi!».
După alocuţiunea deputatului Ştefan Buciuta, inspectorul şcolar de limba ucraineană Elvira Codrea a făcut o scurtă prezentare a învăţământului în limba ucraineană, iar în încheiere a avut loc un scurt spectacol, prezentat de corul Căminului Cultural din Copăcele, judeţul Caraş-Severin «Zelena liscina» şi corul din comuna Rona de Sus «Vocile Ronei».

«Vocile Ronei» la 60 de ani

A doua zi, duminică, 20 septembrie, la Rona de Sus a avut loc un festival al cântecului ucrainean, prilejuit de sărbătorirea a 60 de ani de la înfiinţarea corului „Vocile Ronei”, la care au participat formaţii corale şi grupuri vocale ale ucrainenilor din judeţele Maramureş, Tulcea, Suceava, Caraş-Severin şi Timiş, dar şi invitaţi din Ucraina.
Înainte de începerea spectacolului aniversar, la primăria din localitate a avut loc lansarea monografiei Corul ucrainean „Vocile Ronei”, în limbile ucraineană şi română, scrisă de învă-ţătoarea Ileana Dan.

Mihai TRAISTA

UCRAINENII DIN ROMÂNIA LA CEA DE-A NOUA EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERCULTURAL PROETNICA 2009

ProEtnica este cea mai mare sărbătoare a dialogului interetnic și multicultural din România, care de nouă ani încoace, la fiecare sfărșit de vară adună în Cetatea Sighișoarei bogăția culturală a comunităților etnice din România.

La ceremonia de deschidere a Festivalului ProEtnica, care s-a desfășurat în Sala Festivă a Primăriei din Sighișoara, alături de Roxana Milon de la Agenția pentru Strategii Guvernamentale (cel mai important finanțator al ProEtnica), Carol Konig din partea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Dușan Popov, reprezentantul sârbilor în camera deputaților a fost prezent și președintele Uniunii Ucrainenilor din România, deputatul Ștefan Buciuta, care în scurta sa alocuțiune și-a exprimat entuziasmul față de acest proiect, de amploarea pe care a căpătat-o de-a lungul celor 9 ani de existență, de importanța lui pentru că prin intermediul acestuia se crează o legătură interesantă și se păstrează tradițiile, dar se și încurajează colaborarea dintre toate minoritățile, acestea având ocazia de a fi recunoscute de populația majoritară așa cum sunt ele, iar nu interpretate sau etichetate.

La finalul ceremoniei de deschidere a ProEtnica a avut loc o conferință de presă în care jurnaliștii au abordat diverse probleme îcepând cu sprijinul pe care ar trebui să-l acorde ambasadele ”Țărilor-mamă” din care provin minoritățile naționale din România organizatorilor festivalului și comunităților etnice.

Conferința s-a încheiat printr-o urare din partea organizatorilor, către toți cei prezenți la festival.

Uniunea Ucrainenilor din România

RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE II

CINE SUNT RUTENII?

Fiind întrebat într-un interviu «Care este diferenţa dintre ruteni si ucraineni?». Deputatul din partea Uniunii Culturale a Rutenilor din România, Gheorghe Firczsac a răspuns: «Exact aceeaşi diferenţă ca între români şi francezi. Românii sunt români şi francezii sunt francezi. Diferenţa dintre ruteni si ucraineni, dacă vreţi, este aceeaşi precum cea dintre cehi şi slovaci. Rutenii sunt un popor diferit decât cel ucrainean». («Buletinul Divers» nr,4, 31 martie 2005).

Comentând râspunsul deputatului rutean, Mircea Radu Iacoban scrie: «Se pare, deci, c-ar fi vorba despre aceeaşi Mărie cu altă pălarie. Daca ţi-o aşezi cu importanţa cuvenită pe creştet, intri în Parlament; ajuns acolo, imunitatea iţi permite să afirmi că între ruteni şi ucraineni este «Aceeaşi diferenţa ca între români si francezi. Românii sunt români, francezii, francezi» (deputatul rutean G. Firczak). În virtutea aceleiaşi argumentări, am putea descoperi curând în Parlament şi un deputat reprezentând hoholii de pe la Izvoarele Sucevei. De ce nu? Între hoholi şi ucraineni e-aceeaşi deosebire ca-ntre români şi spanioli! Dar, se cere aplicat principiul «audiatur et altera pars». Si cum o revista ruteana (deocamdata) nu e, am înfăţişat cu precadere poziţia ucrainenilor. Care-s, ruteni. Aceştia fiind, rusini. Adică, ucraineni. Care-s şi hoholi. Ce încurcatura! («Potcove pentru purici – Dispute», «Cronica Română», 15 august 2007).

«Din motive mai mult politice decât etnice, unii oameni din Guvern au decis că există minoritatea ruteana şi cea ucraineana, când ele sunt acelaşi lucru». (Ramona Băluţescu «Pledoarie pentru minorităţile fără reprezentare», www.timpolis.ro/print.)

Şi totuşi cine sunt rutenii?

În Dicţionarul explicativ a limbii române există 4 definiţii pentru termenul «rutean»:

1. RUTEÁN, -Ă, ruteni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria. 2. Adj. Care aparţine rutenilor (1), privitor la ruteni. – Din germ. Ruthene.
2. RUTEÁN s., adj. 1. s. ucrainean, (Mold. şi Bucov.) rusnac. 2. adj. rutenesc, ucrainean, (înv.) malo-rosian, malorosienesc.
3. ruteán s. m., adj. m., pl. ruténi; f. sg. ruteánă, g.-d. art. ruténei, pl. ruténe
4. RUT//EÁN ~éni m. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie. / Ruthene.

Nu încape nici o îndoilă că ucrainenii sunt cunoscuţi de-a lungul istoriei ca fiind ruteni sau rusini şi arereori rusnaci sau malorosieni. Sute de mărturii dovedesc acest lucru, iată şi câteva exemple:

Cneazul ucrainean Daniel Romanovici (Danelo Haleţkyi, 1201-1264), este cunoscut ca fiind rege rutean: «În anul 1259, regele rutean Daniel Romanovici a întemeiat acest oraş pentru fiul său Lev. Distrus de tătari în anul 1261, oraşul a fost reconstruit în 1270 de prinţul Lev, care şi-a făcut şi capitala aici şi a devenit Lev I de Galiţia. Pentru că a fost unul dintre cele mai importante târguri comerciale, făcând legătura între nordul şi vestul Europei cu Constantinopolul, Liovul a fost de nenumărate ori ameninţat de numeroase armate, dar a reuşit să îşi păstreze autonomia. În secolul al XVII-lea, Liovul mai era numit şi «Oraşul călugărilor», datorită nenumăratelor mănăstiri şi şcoli confesionale care se găseau aici». («Liov, oraşul-comoară al Ucrainei», «Ziarul Lumina», 4 septembrie 2008);

Un alt document ne prezintă pe podoleni, boici şi huţuli ca fiind ruteni: «Rutenii de lângă Ternopol sunt cunoscuţi ca podolieni; cei de la sud de Lemberg* ca boici; cei din Carpaţii de Est ca huţuli». (Élisée Reclus - Pământul şi locuitorii săi, 1882, pag. 119, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea);

Dintru-un alt document reiese că la Uniunea de la Brest* (1595-1596), ucrainenii erau numiţi ruteni: «Ecleziologiile diferite şi o înţelegere diferită a hotărârilor florentine în sinodul kievean şi la Roma sunt cauzele principale ale eşecului aşa-numitei uniri de la Brest. Articolul surprinde aspectele ecleziologice ale unirii de la Brest (1595/96), aşacum au fost ele privite de către cele două părţi implicate: rutenii din regatul polono-lituanian şi Curia romană. Modelul de uniune – cel al conciliului de la Ferrara – Florenţa a fost interpretat în mod diferit la Kiev şi la Roma. Pe de o parte, clerul rutean din mitropolia kieveană a văzut unirea ca pe o reluare a comuniunii între două comunităţi despărţite, acceptînd autoritatea pontifului roman conform principiului florentin, al primatului papal conferit de tradiţie; pe de altă parte, Roma a adoptat în acest demers viziunea trindentină, văzând Biserica ruteană ca pe un grup de comunităţi aflate în schismă datorită propriilor erori, a căror corectare a devenit o condiţie a unirii. În cadrul aceleiaşi concepţii ecleziologice, Roma a perceput unirea rutenilor ca pe o înglobare a acestor comunităţi în Biserica latină – percepută ca universală - ceea ce a atras după sine impunerea în noua Biserică unită a autorităţii directe a pontifului roman, ca autoritate patriarhală. Aceste două viziuni ecleziologice diferite au dus în cele din urmă la unirea mitropoliei kievene cu Roma, cu preţul rupturii acesteia de ortodoxie». (Ernst Gamillscheg, CENTRO EUROPEO DI STUDI TRACI Noi Traci Mensile. Spedizione abb. postale Gruppo III 7% - 00187 Roma, Foro Traiano);

În opera «Cronica lui Anonymus», înaltul om de cultură şi competenţă profesională, care a scris şi istoria troiană şi războaiele grecilor (opera sa rămânând cel mai valoros şi autentic izvor în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire a blachilor (blasilor), strămoşii românilor pe meleagurile Panoniei, Banatului, Transilvaniei şi Crişanei), la fel, îi numeşte pe ucraineni ruteni: «Împinşi de pecinegi spre vestul Europei, ungurii au ales să cucerească Panonia, considerând-o pe aceasta ca fosta ţară a regelui Attila, din al cărui neam s-ar trage Almus, tatăl lui Arpad. În drumul lor spre Panonia, cele «şapte seminţii» conduse de Almus au trecut prin ţinutul rutenilor (Ucraina de astăzi), cucerind cetatea Kyev (Kiev) şi regatul rutenilor destul de uşor, deoarece, auzind rutenii că Almus se trage din neamul regelui Attila, au fost cuprinşi de panică şi, deşi au chemat în ajutor pe cumani (popor de origine turcică înrudiţi cu pecinegii), au renunuţat destul de repede la luptă şi l-au rugat pe ducele Almus să facă pace cu ei şi să nu fie alungaţi din Cetatea Kievului, o parte din ruteni fiind luaţi ostatici şi duşi de unguri în Panonia, unde urmaşii acestora trăiesc şi în zilele noastre în diferite locuri din Ungaria. Sfătuiţi şi de ducii ruteni, ungurii au descins mai departe spre Panonia, căci «ţara aceasta ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele». Dar ţara care se afla între Dunăre şi Tisa era ocupată pe atunci de Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus (numele latin al unui duce român), aceasta fiind asediată şi cucerită de către armatele lui Arpad în anul 903, cu toată că ducele Salanus a încercat să le opună rezistenţă cu ajutorul bulgarilor şi al grecilor. Fiind înfrânt, ducele Salanus a cedat ducelui Arpad pământul până la râul Souyoy (azi Sajo), afluent pe dreapta al Tisei, împreună cu locuitorii săi, ceea ce constituie o dovadă de netăgăduit că acele ţinuturi erau locuite de către români, păstorii lăsaţi acolo de către romani după retragerea aureliană din anul 273, fiind, deci, vorba de Panonia română, locuită de «pastores romanorum» (păstori romani), pentru că, după moartea regelui Attila, «ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor». («Falsitatea teoriilor privind existenţa unei «terra vacua» la venirea ungurilor în Panonia, în Transilvania, Banat şi Crişana»,«Crişana» – cotidian independent, editat de casa de presă şi Editura «Anotimp S.A» Oradea, 20 iunie 2009);

«Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic!» (Titus Filipas ,«Eminescu, 62 săgeţi câtre Voltaire», http://blogideologic.wordpress.com.);

Mircea Eliade de asemenea îi numeşte pe ucraineni ruteni: «... rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre (...) În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanţa austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de acesti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia». (Mircea Eliade, «Piloţii orbi», articol apărut în «Vremea», nr. 505, 19 septembrie 1937);

«Ştefan cel Mare aprecia foarte mult murăturile a la grecque. În campania din Rutenia, a descoperit că rutenii (urmaşii unor vikingi răsăriteni) făceau murăturile mai bune decât grecii! A negociat cu două sate de ruteni să vină în Moldova, unde le-a oferit nenumărate avantaje comerciale. Emil Bodnăraş* provenea dintr-un asemenea sat. («România libera»,, 06 Aprilie 2009);

În filmul celebrului regizorului polonez Jerzi Hofmann «Prin foc şi sabie» (ecranizat după romanul cu acelaşi nume, tradus în 26 de limbi străine, al scriitorului Henryk Sienkiewicz, laureat în 1905, al premiului Nobel pentru literatură), polonezii din secolul al XVII-lea îi numeau pe locuitorii Ucrainei, de pe malul drept al Niprului «rusini».

.................................................................................................................................................

* Lemberg – Lvov ( germ.)

** Uniunea de la Brest – cunoscută şi ca unirea bisericească de la Brest, a avut loc în anul 1596. Prin respectivul act mitropolitul de Kiev şi sufraganii săi reuniţi în sinodul de la Brest au decis să se pună sub ascultarea scaunului apostolic de la Roma. Astfel a luat fiinţă Biserica Greco-Catolică Ucraineană. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus) se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a scos pe credincioşii ortodocşi din Polonia de sub influenţa Patriarhiei Moscovei. Unul dintre promotorii unirii cu Roma, episcopul Iosafat Kuncevic, denigrat de moscoviţi, a fost canonizat ca sfânt martir de către Biserica Catolică.

*** Emil Bodnăraş – (n. 10 februarie 1904, comuna Iaslovăţ, judeţul Suceava - d. 24 ianuarie 1976, Bucureşti) a fost un important om politic român, membru al Partidului Comunist, general al Armatei Române.

RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE

DE LA ETNONIMUL «RUSIN» («RUTEAN») LA CEL DE «UCRAINEAN»

Marea majoritate a oamenilor ba chiar și o parte dintre istorici au adoptat larg răspânditul stereotip că rusinii au fost întotdeauna doar locuitorii din Ucraina apuseană (vest-ucrainenii). Iar activiștii contemporani ai așa numitului rusinism politic propagă ideia existenței unui popor rusin total diferit de cel ucrainean, bazăndu-se pe banalul fapt că în Zacarpatia s-a păstrat vechea denumire a ucrainenilor, de «rus’/ rusinii», până aproape de zilele noastre. Însă marea lor problemă este faptul că înainte de a se numi «ucrainenii», toți ucrainenii erau cunoscuți sub denumirea de «rusini» și că acest etnonim provine tocmai din Podniprovia de mijloc (Serednie Podniprovia – teritoriul pe valea Niprului care începe la gura Desnei și se termină la insula Hortița). Astfel etnonimul «rusini» este prima denumire sub care erau cunoscuți ucrainenii.

Etnonimul «rus’» («русь») la plural și «rusin» («русин») la singular, apar pentru prima oară în «Povestea vremurilor de demult» («Повісті временних літ») în care cronicarul Nestor pomenește despre tratativele cneazului Oleg cu Bizanțul din anii 911-912.

La început acest etnonim era folosit doar pentru ai denumii pe locuitorii din Cnezatul Kievean și pe cei din Pereiaslav, restul locuitorilor țării Vechii Rus’i (Давньоруської держави), după cum reiese foarte clar din cronici (litopisețe), erau denumiți astfel doar când intrau în contact cu reprezentanții altor state, altfel aveau propriile lor denumiri specifice locurilor în care trăiau, și care au apărut după dispariția vechilor uniuni tribale (plemena), precum polianii, volinianii, drevlianii și alții.

Abia spre sfărșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea etnonimul «rus’/ rusin» se extinde pe întreg teritoriul viitorului stat Ucrainean, înlocuindu-le pe celelalte, cum ar fi «cernihivții», «halicienii», «volodimirții» («volinții»), ș.a.

Extinderea etnonimului «rus’/ rusin», pe întreg teritoriul viitoarei Ucraine, mărturisește săvărșirea procesului etnogenezei ucrainene, deoarece apariția unui singur etnonim, după cum arată cercetările etnologice, înseamnă apariția unui popor, în cazul nostru – a poporului rusin.

Astfel etnonimul «rus’/ rusin» este folosit pe întreaga perioadă a secolului XIII, până în secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documentele vremii din Volin, Halici (Galiția) și Podniprovia de mijloc. Acest etnonim îl găsim în aceiași formă veche «rus’/ rusin» și în unele dintre opere ucrainene cum ar fi «Cronica» lui Feodosie Safonovici (1672-1673), Letopisețul lui Grigore Hrabianka, și poeziile, și, proverbele lui Clement Zenoviev (sfărș. sec. XVII – încep. sec. XVIII), Letopisețul lui Samovidț’a (terminat în anul 1702), Letopisețul lui Samiylo Velicka (încep. sec. Al XVIII-lea).

La fel și în documentele hatmanilor din acea vreme, Ucraina era numită – «Rus’», ucrainenii – «rusinii», pe cînd Rusia era cunoscută ca Moscovia, iar rosienii ca «moscoviții», iar denumirea de «Ucraina» era cunoscută ca un toponim de margine, folosit pentru teritoriile căzăcești, de către cei de dincolo de hotarele vechii Rus’i.

În secolele XVIII – XIX elita politică, moscovită, a Ucrainei înlocuiește oficial etnonimul «rusin» cu «malorosian» – forma recunoscută de câtre secretariatul statului Rus, preschimbată mai tărziu în «maloros».

Până la urmă, ucrainenii singuri au introdus în circulație termenul «maloros», deși acesta la început avea cu totul alt înțeles, și provenea din denumirea «Mala Rosia» («Rosia Mică»), care împreună cu denumirea «Velyka Rosia» («Rosia Mare») au fost puse în circulație de câtre Patriarhatul Constantinopolului în secolul al XIV-lea. Prin comparație cu termenii «Grecia mică» și «Grecia Mare», grecii înțelegeau prin «Rosia Mică» – partea de sud a Rusii, actuala Ucraină, iar prin «Rosia Mare» – teritoriile de margine și coloniile îndepărtate a Rus’i. Această versiune grecizată împreună cu nou formatul ei etnonim «malorosian» a fost popularizată în secolul XVII-lea, de câtre cărturarii kievieni și preluată mai tărziu de câtre cercurile oficiale Ruse.

Când avea loc alipirea teritoriilor de pe malul drept al Niprului la Imperiul Rus, etnonimul «rusin» nu a dispărut dintrodată (ceea ce mărturisește, spre folosul lui, lunga sa existență pe teritoriul Ucrainei de Est). Astfel prin anii ’60 ai secolului XIX, este larg folosit în Podolia, care făcea parte încă din sec. al XVIII-lea, din Imperiul Rus. La fel și pe teritoriul Viniției îl găsim în culegerea de proverbe, povești și povestiri populare a lui Matei Nomys (Simonov), la fel îl folosește în operele sale binecunoscutul scriitor ucrainean din Podolia Stepan Rudanskyi.

Tocmai în secolul al XIX-lea se fixează pentru prima dată folosirea acestui etnonim la forma de plural – «rusinii». În regiunile de vest a Ucrainei (Volini, Galiția, Bucovina) denumirea de «rusinii», sub care erau cunoscuți ucrainenii, a rezistat până la sfărșitul, ba chiar pînă la mijlocul sec. XX, iar în Zacarpatia până mai tărziu.

Etnonimul «ucrainenii» apare destul de tîrziu și devine denumirea generală tuturor rusinilor, aproape sub ochii noștri. Pentru prima dată acest termen apare spre sfărșitul secolului al XVI-lea în documentele dedicate răscoalei conduse de câtre Grigore Loboda și Severin Nalevayko, dar și în documentele care vorbesc despre lupta cu tătarii. În prima jumătate secolului al XVII-lea «ucrainenii» erau denumiți la soimurile* Rzeczpospolitei** doar solii care venau din voievodatele Brațslavului Cernihivului și Kievului. Acesta încă nu era un etnonim și nici măcar o denumire dată tuturor rusinilor, ci doar locuitorilor din teritoriile mai sus amintite, de-abia mai tărziu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, odată cu revoluția căzăcească și cu formarea pe teritoriul Ucrainei a noului stat condus de hatmani, termenul «ucrainean/ ucrainenii» începe treptat să se valideze ca denumire etnică a locuitorilor de pe aceste terenuri, separat a celor din Podniprovia de mijloc și a locuitorilor de pe malul stâng al Niprului. În actele administrative și politice a lui Bogdan Hmelințky și a altor hatmani apar denumiri ca «poporul ucrainean-malorosian» și «poporul ucrainean».

Termenul de «ucrainean», în înțelegerea sa etnică, îl întălnim în scrisoarea unei persoane anonime câtre Ivan Vehovskyi în anul 1657, dar și în scrisoarea arhimandritului mănăstirii Novgorod-Severskii, Mihaylo Lejaskyi în scrisoarea adresată boierului Artamon Matveev în același an (1657). Spre sfărșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII etnonimul «ucrainenii» este folosit în paralel cu termenii «rus’/ rusin» în letopisețele lui Grigore Hrabianka și Samyilo Velyciko. În secolele XVIII- XIX termenul «ucrainenii» circulă, deocamdată, ca un etnonim regional, după cum reiese și din «Zapisky pro Malorosiy» («Însemnări despre Malorosia») din anul 1798, în care scrie: «Teritoriul cuprins între răurile Oster (afluent al Desnei) Supoi (Afluent al Niprului) Niprul și Vorskla (alt afluent al Niprului) este numit Ucraina, iar locuitorii săi ucraineni».

Începând din prima jumătate a secolului XIX elita intelectuală a vremii (Mihaylo Maksymovici, Mykola Costomarov, Ismail Sreznevskyi, Osyp Bodianskyi, Mihaylo Drahomanov și alții) încep să folosească denumirea de «ucrainenii» ca pe un etnonim național în contrapondere cu înlăturatul (de câtre autoritățile oficiale ruse de pe teritoriul Nadnipriavșcinei și de pe malul stîng al Niprului) etnonim «rusinii». Astfel datorită strădaniei autorităților rusești etnonimul «ucrainenii» se răspîndește treptat pe întregul teritoriu al Ucrainei.

Unul din motivele principale a acceptării de câtre elita intelectuală ucraineană a etnonimului «ucrainenii» a fost lipsa unei organizari statale, fără de care nu se puteau opune monopolizării, de câtre Rusia, a moștenirii Vechii Rus’i. Iar în același timp denumirea etnonimică «ucrainenii» era foarte reușită deoarece se lega direct de gloriosul trecut al cazăcimii fiind deja utilizată ca etnonim regional. Dar chiar și în aceste condiții a fost nevoie să treacă o perioadă mai lungă pănă a fost validat ca și etnonim național. Marele geniu și profet al neamului ucrainean Taras Hrihorovici Șevcenko (1814- 1861), încă nu-l folosește, spre deosebire de contemporanul său confrate Stepan Rudanskyi (1833-1873) care îl folosește în paralel cu etnonimul «rusinii». Marea scriitoare Larisa Petrivna Cosaci-Kvitka (1871- 1913) deși încă mai folosea etnonimul «rusinii» și «poporul rusino-ucrainean», deja se folosește de etnonimul «ucrainean» luîndu-l drept pseudonim, devenind astfel Lesia Ucrainka. Iar printre masele populare conlocuitoare pe teritoriul Ucrainei, etnonimul «ucrainenii» ca și denumire națională se deprinde și mai greu, în Ucraina Centrală și de Est, de abia după încercările de eliberare naționala (1917- 1920).

În Galiția și Bucovina etnonimul «ucrainenii» începe să se răspândească spre sfărșitul secolului al XIX-lea, odată cu avântul mișcării național-culturale ucrainene, la care au luat parte titanul literaturii ucrainene Ivan Franko (1856- 1916), mitropolitul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene Andrei Șeptițkyi (1865-1944), ilustrul istoric Mihaylo Hrușevskyi (1866- 1934), iar mai tîrziu, datorită mișcarilor de eliberare națională al UPA (Armata Revoluționara Ucraineană), În Galiția înlocuirea etnonimului «rusinii» cu etnonimul «ucrainenii» întărzie pînă după cel de-al doilea râzboi mondial, pe cînd în Zacarpatia etnonimul «rusinii» circulă până la unirea ei cu Ucraina, mai precis pănâ-n 1944.

* Soim – organul legislstiv, unicameral, al Poloniei.

** Rzeczpospolita (sau Rzeczpospolita Obojga Narodów) – stat feudal compus din Regatul Polonez și Marele Regat Lituanian din care faceau parte majoritatea teritoriilor actuale a Bilorusiei și Ucrainei.

«SĂRBĂTOAREA NARCISELOR» LA CEA De-a VIII-a EDIŢIE

Interviu cu prof. dr. Vasile Cureleac

Anul acesta comuna Repedea sărbătoreşte cea de-a VIII-a ediţie a „Sărbătorii Narciselor”. În acest sens l-am

rugat pe dl. prof. dr. Vasile Cureleac sa ne spună câte ceva despre locurile în care cresc aceste minunate flori şi despre sărbătoarea lor.

– Domnule profesor ştim că dumneavoastră sunteţi, poate, singurul în măsură să ne vorbiţi despre Poiana Narcise

lor, care se întinde pe teritoriul a două state, vă rog să prezentaţi cititorilor noştri, în câteva cuvinte aceste locuri minunate care se numesc Munţii Maramureşului.

– Munţii Maramureşului reprezintă un spaţiu geografic bine individualizat care se întinde pe teritoriul judeţului Maramureş – România şi pe teritoriul regiunii Zakarpatia – Ucraina. În general aceşti munţi se caracterizează printr-un fond forestier bogat, pajişti alpine şi de munte, cu o reţea deasă de ape curgătoare, lacuri, faună cinegetică şi piscicolă bogată şi prin floră alpină unicat, cum ar fi aceasta subspecie de narcise «Narcissus Poeticus» şi împreună cu narcisele mai vegetează şi alte plante cu importanţă floristică ca: Genţiana punctata, Genţiana Lutea, Genţiana Excisa, Letopodium alpinum şi altele.

– Există multe asemenea poieni cu narcise la noi în ţară?

– La noi în ţară narcisele sunt răspândite insular în ecotopuri diferite. Marta Bereş în lucrarea sa „Narcissus Poeticus L. ssp. Stellaris din Munţii Maramureşului” relatează că în România există 151 de localităţi unde vegetează narcisele în mod natural, printre care se enumără şi comuna Repedea, judeţul Maramureş, care devine din ce în ce mai cunoscută prin „Poiana cu narcise”, „Lacul Vindrel”, „Masivul Mehailecul”, peisaje alpine şi montane cu aspecte deosebite şi cu importanţă turistică marcantă. Aceste obiective geografice fac parte din potenţialul turistic natural al judeţului Maramureş şi al Carpaţilor Orientali care în viitor vor face parte din reţeaua turistică europeană.

– De ce Poiana Narciselor din Repedea este mai importantă decât celelalte locuri din Munţii Maramureşului, în care cresc narcisele?

– Răspândirea insulară a narciselor, poziţia periferică-limitrofă precum şi restrângerea habitatului în Munţii Carpaţi joacă un rol floristic, ecologic şi ştiinţific important. Narcisele sunt răspândite în Munţii Maramureşului în mai multe staţiuni şi anume: Polonenka, Şerban, Pop Ivan, Plaic, Tomnatic la altitudini cuprinse între 1300-1937 m. Staţiunea Tomnatic-Sehleanu este mai importantă din punctul de vedere al suprafeţei şi a densităţii acestor specii de plante de origine Mediterană în halocen (perioadă de încălzire climatică). Aici în etajul montan şi subalpin, primăvara formează adevărate covoare albe, redând locului înfăţişarea unui colţ de rai. Suprafaţa acestei poiene depăşeşte 100 ha. Narcisele vegetează în condiţii climatice temperat continentale, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 0-2 (grade celsius) cu ierni geroase şi lungi, precipitaţiile sunt bogate peste 1200 mm/an, şi pe terenuri cu soluri podzolice cu umiditate medie dar şi excesivă în terenurile mai plane. Cea mai ridicată densitate a narciselor se înregistrează în Culmea Sehleanu, Sehleanu Mic – 55 de exemplare/m (pătrat), iar densitatea medie este de 20-25 exemplare/m(pătrat). Important este şi faptul că narcisele vegetează şi dincolo de graniţa de stat pe teritoriul Ucrainei formând un covor unitar sub raport floristic cu o suprafaţă de peste 300 ha.

– După cum este bine cunoscut, multe astfel de locuri frumoase au fost distruse în ultimii ani, se face ceva în sensul de a ocroti această poiană, are ea statut de monument al naturii?

– În judeţul Maramureş au mai existat două staţiuni cu narcise şi anume în localităţile Cîmpulung la Tisa şi Teceu Mic. Narcisele din aceste staţiuni erau amplasate în lunca Tisei şi au reprezentat cea mai joasă zonă de răspândire naturală a narciselor din Europa. Observăm că activitatea iraţională şi neimplicarea factorilor de decizie duce la dispariţia speciilor valoroase pentru ştiinţă şi pentru populaţie. Pe teritoriul Ucrainei, regiunea Zakarpatia, raionul Hust, în imediată apropiere de oraşul Hust, se află „Valea Narciselor” o staţiune declarată încă din anul 1980 ca monument al naturii. Aceasta a fost inclusă în cadrul Rezervaţiei Biosferei din Carpaţi şi reprezintă un interes ştiinţific deosebit, mai ales prin faptul că narcisele vegetează natural la cea mai joasă altitudine de 186 m din Europa cu o suprafaţă de peste 600 ha. Pe viitor trebuie întreprinse acţiuni ştiinţifice şi ecologice comune cu reprezentanţii Rezervaţiei Biosferei din Carpaţi în vederea soluţionării problemelor de conservare şi ocrotire a narciselor şi a altor plante endemice. Academicienii Nicolae Boşcaiu şi Dan Munteau din cadrul Academiei Romăne din Cluj Napoca împreună cu specialiştii Societăţii ecologice din Maramureş au realizat studii privind condiţiile de vegetaţie şi răspândire a subspeciei care în prezent are statut de monument al naturii. În anul 1999 la invitaţia conducerii Primăriei şi a Consiliului Local s-au făcut demersuri pentru legiferarea „Poianei cu narcise” ca monument al naturii şi s-a iniţiat sărbătoarea „nedeea” narciselor care iată anul acesta atinge a VIII – a ediţie. Această sărbătoare a devenit o tradiţie pentru locuitorii comunei şi se desfăşoară în ultima duminică din luna mai. Staţiunea cu narcise Tomnatic-Sehleanu a fost inclusă ca zonă nucleu din cadrul Parcului Natural a Munţilor Maramureşului cu o suprafaţă de 100 ha.

– Turiştii şi localnici prezintă un pericol de distrugere a acestui loc?

Poiana cu narcise Tomnatic – Sehleanu este situată la o distanţă de peste 7 km faţă de centrul comunei în apropierea graniţei de stat cu Ucraina şi în ultimii ani este vizitată de un număr tot mai mare de turişti. Dacă în trecut numărul turiştilor era redus în prezent a crescut datorită reclamelor adecvate pe internet şi Mass Media, dar nu turiştii şi localnicii prezintă cel mai acut pericol de distrugere a acestei specii de plante chiar dacă recurg la culesul ei. Considerăm că cel mai mare pericol este păşunatul excesiv care duce la tasarea solului şi distrugerea rădăcinilor plantelor. În prezent conducerea comunei Repedea împreună cu administraţia Parcului Natural Munţii Maramureşului, Consiliul Judeţean Maramureş, Societatea Ecologistă din Maramureş, Direcţia Silvică Maramureş, Asociaţia de Dezvoltare Ivan Krevan sunt preocupaţi de ocrotirea biodiversităţii în zonă. Aceste instituţii şi alte organizaţii trebuie să îtreprindă măsuri de conştientizare a populaţiei locale privind importanţa floristică şi ecologică a acestei specii şi să găsească căi reale de protejarea ei. Una dintre măsuri este îngrădirea zonei strict protejate cu gard şi interzicerea păşunatului în zona Vavercin. În această acţiune ecologică ar fi necesară o implicare mai serioasă a personalului Direcţiei Silvice Maramureş şi Administraţiei Parcului Natural Munţii Maramureşului care ar trebui să recurgă la măsuri de avertizare şi sancţionare împotriva celor care voit distrug narcisele şi alte specii de plante. Implementarea acestor acţiuni de protecţie şi conservare a biodiversităţii conştientizarea populaţiei sunt absolut necesare în păstrarea intactă a patrimoniului natural al florei şi faunei.

– Domnule profesor în încheiere dacă aveţi un mesaj pentru turiştii care vizitează asemenea locuri precum Poiana Narciselor?

– Toţi avem obligaţii morale faţă de generaţiile viitoare să ocrotim mediul geografic. La nivel global situaţia ecologică este critică, natura este deosebit de afectată, iar măsurile luate sunt insuficiente. Se ştie că bumerangul ecologic este mult mai periculos şi inevitabil. De aceea, păstrarea şi ocrotirea biodiversităţii necesită măsuri complexe şi implicarea reală a factorilor de decizie.

Interviu realizat de Mihai Traista