RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE II

CINE SUNT RUTENII?

Fiind întrebat într-un interviu «Care este diferenţa dintre ruteni si ucraineni?». Deputatul din partea Uniunii Culturale a Rutenilor din România, Gheorghe Firczsac a răspuns: «Exact aceeaşi diferenţă ca între români şi francezi. Românii sunt români şi francezii sunt francezi. Diferenţa dintre ruteni si ucraineni, dacă vreţi, este aceeaşi precum cea dintre cehi şi slovaci. Rutenii sunt un popor diferit decât cel ucrainean». («Buletinul Divers» nr,4, 31 martie 2005).

Comentând râspunsul deputatului rutean, Mircea Radu Iacoban scrie: «Se pare, deci, c-ar fi vorba despre aceeaşi Mărie cu altă pălarie. Daca ţi-o aşezi cu importanţa cuvenită pe creştet, intri în Parlament; ajuns acolo, imunitatea iţi permite să afirmi că între ruteni şi ucraineni este «Aceeaşi diferenţa ca între români si francezi. Românii sunt români, francezii, francezi» (deputatul rutean G. Firczak). În virtutea aceleiaşi argumentări, am putea descoperi curând în Parlament şi un deputat reprezentând hoholii de pe la Izvoarele Sucevei. De ce nu? Între hoholi şi ucraineni e-aceeaşi deosebire ca-ntre români şi spanioli! Dar, se cere aplicat principiul «audiatur et altera pars». Si cum o revista ruteana (deocamdata) nu e, am înfăţişat cu precadere poziţia ucrainenilor. Care-s, ruteni. Aceştia fiind, rusini. Adică, ucraineni. Care-s şi hoholi. Ce încurcatura! («Potcove pentru purici – Dispute», «Cronica Română», 15 august 2007).

«Din motive mai mult politice decât etnice, unii oameni din Guvern au decis că există minoritatea ruteana şi cea ucraineana, când ele sunt acelaşi lucru». (Ramona Băluţescu «Pledoarie pentru minorităţile fără reprezentare», www.timpolis.ro/print.)

Şi totuşi cine sunt rutenii?

În Dicţionarul explicativ a limbii române există 4 definiţii pentru termenul «rutean»:

1. RUTEÁN, -Ă, ruteni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria. 2. Adj. Care aparţine rutenilor (1), privitor la ruteni. – Din germ. Ruthene.
2. RUTEÁN s., adj. 1. s. ucrainean, (Mold. şi Bucov.) rusnac. 2. adj. rutenesc, ucrainean, (înv.) malo-rosian, malorosienesc.
3. ruteán s. m., adj. m., pl. ruténi; f. sg. ruteánă, g.-d. art. ruténei, pl. ruténe
4. RUT//EÁN ~éni m. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie. / Ruthene.

Nu încape nici o îndoilă că ucrainenii sunt cunoscuţi de-a lungul istoriei ca fiind ruteni sau rusini şi arereori rusnaci sau malorosieni. Sute de mărturii dovedesc acest lucru, iată şi câteva exemple:

Cneazul ucrainean Daniel Romanovici (Danelo Haleţkyi, 1201-1264), este cunoscut ca fiind rege rutean: «În anul 1259, regele rutean Daniel Romanovici a întemeiat acest oraş pentru fiul său Lev. Distrus de tătari în anul 1261, oraşul a fost reconstruit în 1270 de prinţul Lev, care şi-a făcut şi capitala aici şi a devenit Lev I de Galiţia. Pentru că a fost unul dintre cele mai importante târguri comerciale, făcând legătura între nordul şi vestul Europei cu Constantinopolul, Liovul a fost de nenumărate ori ameninţat de numeroase armate, dar a reuşit să îşi păstreze autonomia. În secolul al XVII-lea, Liovul mai era numit şi «Oraşul călugărilor», datorită nenumăratelor mănăstiri şi şcoli confesionale care se găseau aici». («Liov, oraşul-comoară al Ucrainei», «Ziarul Lumina», 4 septembrie 2008);

Un alt document ne prezintă pe podoleni, boici şi huţuli ca fiind ruteni: «Rutenii de lângă Ternopol sunt cunoscuţi ca podolieni; cei de la sud de Lemberg* ca boici; cei din Carpaţii de Est ca huţuli». (Élisée Reclus - Pământul şi locuitorii săi, 1882, pag. 119, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea);

Dintru-un alt document reiese că la Uniunea de la Brest* (1595-1596), ucrainenii erau numiţi ruteni: «Ecleziologiile diferite şi o înţelegere diferită a hotărârilor florentine în sinodul kievean şi la Roma sunt cauzele principale ale eşecului aşa-numitei uniri de la Brest. Articolul surprinde aspectele ecleziologice ale unirii de la Brest (1595/96), aşacum au fost ele privite de către cele două părţi implicate: rutenii din regatul polono-lituanian şi Curia romană. Modelul de uniune – cel al conciliului de la Ferrara – Florenţa a fost interpretat în mod diferit la Kiev şi la Roma. Pe de o parte, clerul rutean din mitropolia kieveană a văzut unirea ca pe o reluare a comuniunii între două comunităţi despărţite, acceptînd autoritatea pontifului roman conform principiului florentin, al primatului papal conferit de tradiţie; pe de altă parte, Roma a adoptat în acest demers viziunea trindentină, văzând Biserica ruteană ca pe un grup de comunităţi aflate în schismă datorită propriilor erori, a căror corectare a devenit o condiţie a unirii. În cadrul aceleiaşi concepţii ecleziologice, Roma a perceput unirea rutenilor ca pe o înglobare a acestor comunităţi în Biserica latină – percepută ca universală - ceea ce a atras după sine impunerea în noua Biserică unită a autorităţii directe a pontifului roman, ca autoritate patriarhală. Aceste două viziuni ecleziologice diferite au dus în cele din urmă la unirea mitropoliei kievene cu Roma, cu preţul rupturii acesteia de ortodoxie». (Ernst Gamillscheg, CENTRO EUROPEO DI STUDI TRACI Noi Traci Mensile. Spedizione abb. postale Gruppo III 7% - 00187 Roma, Foro Traiano);

În opera «Cronica lui Anonymus», înaltul om de cultură şi competenţă profesională, care a scris şi istoria troiană şi războaiele grecilor (opera sa rămânând cel mai valoros şi autentic izvor în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire a blachilor (blasilor), strămoşii românilor pe meleagurile Panoniei, Banatului, Transilvaniei şi Crişanei), la fel, îi numeşte pe ucraineni ruteni: «Împinşi de pecinegi spre vestul Europei, ungurii au ales să cucerească Panonia, considerând-o pe aceasta ca fosta ţară a regelui Attila, din al cărui neam s-ar trage Almus, tatăl lui Arpad. În drumul lor spre Panonia, cele «şapte seminţii» conduse de Almus au trecut prin ţinutul rutenilor (Ucraina de astăzi), cucerind cetatea Kyev (Kiev) şi regatul rutenilor destul de uşor, deoarece, auzind rutenii că Almus se trage din neamul regelui Attila, au fost cuprinşi de panică şi, deşi au chemat în ajutor pe cumani (popor de origine turcică înrudiţi cu pecinegii), au renunuţat destul de repede la luptă şi l-au rugat pe ducele Almus să facă pace cu ei şi să nu fie alungaţi din Cetatea Kievului, o parte din ruteni fiind luaţi ostatici şi duşi de unguri în Panonia, unde urmaşii acestora trăiesc şi în zilele noastre în diferite locuri din Ungaria. Sfătuiţi şi de ducii ruteni, ungurii au descins mai departe spre Panonia, căci «ţara aceasta ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele». Dar ţara care se afla între Dunăre şi Tisa era ocupată pe atunci de Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus (numele latin al unui duce român), aceasta fiind asediată şi cucerită de către armatele lui Arpad în anul 903, cu toată că ducele Salanus a încercat să le opună rezistenţă cu ajutorul bulgarilor şi al grecilor. Fiind înfrânt, ducele Salanus a cedat ducelui Arpad pământul până la râul Souyoy (azi Sajo), afluent pe dreapta al Tisei, împreună cu locuitorii săi, ceea ce constituie o dovadă de netăgăduit că acele ţinuturi erau locuite de către români, păstorii lăsaţi acolo de către romani după retragerea aureliană din anul 273, fiind, deci, vorba de Panonia română, locuită de «pastores romanorum» (păstori romani), pentru că, după moartea regelui Attila, «ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor». («Falsitatea teoriilor privind existenţa unei «terra vacua» la venirea ungurilor în Panonia, în Transilvania, Banat şi Crişana»,«Crişana» – cotidian independent, editat de casa de presă şi Editura «Anotimp S.A» Oradea, 20 iunie 2009);

«Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic!» (Titus Filipas ,«Eminescu, 62 săgeţi câtre Voltaire», http://blogideologic.wordpress.com.);

Mircea Eliade de asemenea îi numeşte pe ucraineni ruteni: «... rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre (...) În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanţa austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de acesti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia». (Mircea Eliade, «Piloţii orbi», articol apărut în «Vremea», nr. 505, 19 septembrie 1937);

«Ştefan cel Mare aprecia foarte mult murăturile a la grecque. În campania din Rutenia, a descoperit că rutenii (urmaşii unor vikingi răsăriteni) făceau murăturile mai bune decât grecii! A negociat cu două sate de ruteni să vină în Moldova, unde le-a oferit nenumărate avantaje comerciale. Emil Bodnăraş* provenea dintr-un asemenea sat. («România libera»,, 06 Aprilie 2009);

În filmul celebrului regizorului polonez Jerzi Hofmann «Prin foc şi sabie» (ecranizat după romanul cu acelaşi nume, tradus în 26 de limbi străine, al scriitorului Henryk Sienkiewicz, laureat în 1905, al premiului Nobel pentru literatură), polonezii din secolul al XVII-lea îi numeau pe locuitorii Ucrainei, de pe malul drept al Niprului «rusini».

.................................................................................................................................................

* Lemberg – Lvov ( germ.)

** Uniunea de la Brest – cunoscută şi ca unirea bisericească de la Brest, a avut loc în anul 1596. Prin respectivul act mitropolitul de Kiev şi sufraganii săi reuniţi în sinodul de la Brest au decis să se pună sub ascultarea scaunului apostolic de la Roma. Astfel a luat fiinţă Biserica Greco-Catolică Ucraineană. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus) se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a scos pe credincioşii ortodocşi din Polonia de sub influenţa Patriarhiei Moscovei. Unul dintre promotorii unirii cu Roma, episcopul Iosafat Kuncevic, denigrat de moscoviţi, a fost canonizat ca sfânt martir de către Biserica Catolică.

*** Emil Bodnăraş – (n. 10 februarie 1904, comuna Iaslovăţ, judeţul Suceava - d. 24 ianuarie 1976, Bucureşti) a fost un important om politic român, membru al Partidului Comunist, general al Armatei Române.

RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE

DE LA ETNONIMUL «RUSIN» («RUTEAN») LA CEL DE «UCRAINEAN»

Marea majoritate a oamenilor ba chiar și o parte dintre istorici au adoptat larg răspânditul stereotip că rusinii au fost întotdeauna doar locuitorii din Ucraina apuseană (vest-ucrainenii). Iar activiștii contemporani ai așa numitului rusinism politic propagă ideia existenței unui popor rusin total diferit de cel ucrainean, bazăndu-se pe banalul fapt că în Zacarpatia s-a păstrat vechea denumire a ucrainenilor, de «rus’/ rusinii», până aproape de zilele noastre. Însă marea lor problemă este faptul că înainte de a se numi «ucrainenii», toți ucrainenii erau cunoscuți sub denumirea de «rusini» și că acest etnonim provine tocmai din Podniprovia de mijloc (Serednie Podniprovia – teritoriul pe valea Niprului care începe la gura Desnei și se termină la insula Hortița). Astfel etnonimul «rusini» este prima denumire sub care erau cunoscuți ucrainenii.

Etnonimul «rus’» («русь») la plural și «rusin» («русин») la singular, apar pentru prima oară în «Povestea vremurilor de demult» («Повісті временних літ») în care cronicarul Nestor pomenește despre tratativele cneazului Oleg cu Bizanțul din anii 911-912.

La început acest etnonim era folosit doar pentru ai denumii pe locuitorii din Cnezatul Kievean și pe cei din Pereiaslav, restul locuitorilor țării Vechii Rus’i (Давньоруської держави), după cum reiese foarte clar din cronici (litopisețe), erau denumiți astfel doar când intrau în contact cu reprezentanții altor state, altfel aveau propriile lor denumiri specifice locurilor în care trăiau, și care au apărut după dispariția vechilor uniuni tribale (plemena), precum polianii, volinianii, drevlianii și alții.

Abia spre sfărșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea etnonimul «rus’/ rusin» se extinde pe întreg teritoriul viitorului stat Ucrainean, înlocuindu-le pe celelalte, cum ar fi «cernihivții», «halicienii», «volodimirții» («volinții»), ș.a.

Extinderea etnonimului «rus’/ rusin», pe întreg teritoriul viitoarei Ucraine, mărturisește săvărșirea procesului etnogenezei ucrainene, deoarece apariția unui singur etnonim, după cum arată cercetările etnologice, înseamnă apariția unui popor, în cazul nostru – a poporului rusin.

Astfel etnonimul «rus’/ rusin» este folosit pe întreaga perioadă a secolului XIII, până în secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documentele vremii din Volin, Halici (Galiția) și Podniprovia de mijloc. Acest etnonim îl găsim în aceiași formă veche «rus’/ rusin» și în unele dintre opere ucrainene cum ar fi «Cronica» lui Feodosie Safonovici (1672-1673), Letopisețul lui Grigore Hrabianka, și poeziile, și, proverbele lui Clement Zenoviev (sfărș. sec. XVII – încep. sec. XVIII), Letopisețul lui Samovidț’a (terminat în anul 1702), Letopisețul lui Samiylo Velicka (încep. sec. Al XVIII-lea).

La fel și în documentele hatmanilor din acea vreme, Ucraina era numită – «Rus’», ucrainenii – «rusinii», pe cînd Rusia era cunoscută ca Moscovia, iar rosienii ca «moscoviții», iar denumirea de «Ucraina» era cunoscută ca un toponim de margine, folosit pentru teritoriile căzăcești, de către cei de dincolo de hotarele vechii Rus’i.

În secolele XVIII – XIX elita politică, moscovită, a Ucrainei înlocuiește oficial etnonimul «rusin» cu «malorosian» – forma recunoscută de câtre secretariatul statului Rus, preschimbată mai tărziu în «maloros».

Până la urmă, ucrainenii singuri au introdus în circulație termenul «maloros», deși acesta la început avea cu totul alt înțeles, și provenea din denumirea «Mala Rosia» («Rosia Mică»), care împreună cu denumirea «Velyka Rosia» («Rosia Mare») au fost puse în circulație de câtre Patriarhatul Constantinopolului în secolul al XIV-lea. Prin comparație cu termenii «Grecia mică» și «Grecia Mare», grecii înțelegeau prin «Rosia Mică» – partea de sud a Rusii, actuala Ucraină, iar prin «Rosia Mare» – teritoriile de margine și coloniile îndepărtate a Rus’i. Această versiune grecizată împreună cu nou formatul ei etnonim «malorosian» a fost popularizată în secolul XVII-lea, de câtre cărturarii kievieni și preluată mai tărziu de câtre cercurile oficiale Ruse.

Când avea loc alipirea teritoriilor de pe malul drept al Niprului la Imperiul Rus, etnonimul «rusin» nu a dispărut dintrodată (ceea ce mărturisește, spre folosul lui, lunga sa existență pe teritoriul Ucrainei de Est). Astfel prin anii ’60 ai secolului XIX, este larg folosit în Podolia, care făcea parte încă din sec. al XVIII-lea, din Imperiul Rus. La fel și pe teritoriul Viniției îl găsim în culegerea de proverbe, povești și povestiri populare a lui Matei Nomys (Simonov), la fel îl folosește în operele sale binecunoscutul scriitor ucrainean din Podolia Stepan Rudanskyi.

Tocmai în secolul al XIX-lea se fixează pentru prima dată folosirea acestui etnonim la forma de plural – «rusinii». În regiunile de vest a Ucrainei (Volini, Galiția, Bucovina) denumirea de «rusinii», sub care erau cunoscuți ucrainenii, a rezistat până la sfărșitul, ba chiar pînă la mijlocul sec. XX, iar în Zacarpatia până mai tărziu.

Etnonimul «ucrainenii» apare destul de tîrziu și devine denumirea generală tuturor rusinilor, aproape sub ochii noștri. Pentru prima dată acest termen apare spre sfărșitul secolului al XVI-lea în documentele dedicate răscoalei conduse de câtre Grigore Loboda și Severin Nalevayko, dar și în documentele care vorbesc despre lupta cu tătarii. În prima jumătate secolului al XVII-lea «ucrainenii» erau denumiți la soimurile* Rzeczpospolitei** doar solii care venau din voievodatele Brațslavului Cernihivului și Kievului. Acesta încă nu era un etnonim și nici măcar o denumire dată tuturor rusinilor, ci doar locuitorilor din teritoriile mai sus amintite, de-abia mai tărziu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, odată cu revoluția căzăcească și cu formarea pe teritoriul Ucrainei a noului stat condus de hatmani, termenul «ucrainean/ ucrainenii» începe treptat să se valideze ca denumire etnică a locuitorilor de pe aceste terenuri, separat a celor din Podniprovia de mijloc și a locuitorilor de pe malul stâng al Niprului. În actele administrative și politice a lui Bogdan Hmelințky și a altor hatmani apar denumiri ca «poporul ucrainean-malorosian» și «poporul ucrainean».

Termenul de «ucrainean», în înțelegerea sa etnică, îl întălnim în scrisoarea unei persoane anonime câtre Ivan Vehovskyi în anul 1657, dar și în scrisoarea arhimandritului mănăstirii Novgorod-Severskii, Mihaylo Lejaskyi în scrisoarea adresată boierului Artamon Matveev în același an (1657). Spre sfărșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII etnonimul «ucrainenii» este folosit în paralel cu termenii «rus’/ rusin» în letopisețele lui Grigore Hrabianka și Samyilo Velyciko. În secolele XVIII- XIX termenul «ucrainenii» circulă, deocamdată, ca un etnonim regional, după cum reiese și din «Zapisky pro Malorosiy» («Însemnări despre Malorosia») din anul 1798, în care scrie: «Teritoriul cuprins între răurile Oster (afluent al Desnei) Supoi (Afluent al Niprului) Niprul și Vorskla (alt afluent al Niprului) este numit Ucraina, iar locuitorii săi ucraineni».

Începând din prima jumătate a secolului XIX elita intelectuală a vremii (Mihaylo Maksymovici, Mykola Costomarov, Ismail Sreznevskyi, Osyp Bodianskyi, Mihaylo Drahomanov și alții) încep să folosească denumirea de «ucrainenii» ca pe un etnonim național în contrapondere cu înlăturatul (de câtre autoritățile oficiale ruse de pe teritoriul Nadnipriavșcinei și de pe malul stîng al Niprului) etnonim «rusinii». Astfel datorită strădaniei autorităților rusești etnonimul «ucrainenii» se răspîndește treptat pe întregul teritoriu al Ucrainei.

Unul din motivele principale a acceptării de câtre elita intelectuală ucraineană a etnonimului «ucrainenii» a fost lipsa unei organizari statale, fără de care nu se puteau opune monopolizării, de câtre Rusia, a moștenirii Vechii Rus’i. Iar în același timp denumirea etnonimică «ucrainenii» era foarte reușită deoarece se lega direct de gloriosul trecut al cazăcimii fiind deja utilizată ca etnonim regional. Dar chiar și în aceste condiții a fost nevoie să treacă o perioadă mai lungă pănă a fost validat ca și etnonim național. Marele geniu și profet al neamului ucrainean Taras Hrihorovici Șevcenko (1814- 1861), încă nu-l folosește, spre deosebire de contemporanul său confrate Stepan Rudanskyi (1833-1873) care îl folosește în paralel cu etnonimul «rusinii». Marea scriitoare Larisa Petrivna Cosaci-Kvitka (1871- 1913) deși încă mai folosea etnonimul «rusinii» și «poporul rusino-ucrainean», deja se folosește de etnonimul «ucrainean» luîndu-l drept pseudonim, devenind astfel Lesia Ucrainka. Iar printre masele populare conlocuitoare pe teritoriul Ucrainei, etnonimul «ucrainenii» ca și denumire națională se deprinde și mai greu, în Ucraina Centrală și de Est, de abia după încercările de eliberare naționala (1917- 1920).

În Galiția și Bucovina etnonimul «ucrainenii» începe să se răspândească spre sfărșitul secolului al XIX-lea, odată cu avântul mișcării național-culturale ucrainene, la care au luat parte titanul literaturii ucrainene Ivan Franko (1856- 1916), mitropolitul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene Andrei Șeptițkyi (1865-1944), ilustrul istoric Mihaylo Hrușevskyi (1866- 1934), iar mai tîrziu, datorită mișcarilor de eliberare națională al UPA (Armata Revoluționara Ucraineană), În Galiția înlocuirea etnonimului «rusinii» cu etnonimul «ucrainenii» întărzie pînă după cel de-al doilea râzboi mondial, pe cînd în Zacarpatia etnonimul «rusinii» circulă până la unirea ei cu Ucraina, mai precis pănâ-n 1944.

* Soim – organul legislstiv, unicameral, al Poloniei.

** Rzeczpospolita (sau Rzeczpospolita Obojga Narodów) – stat feudal compus din Regatul Polonez și Marele Regat Lituanian din care faceau parte majoritatea teritoriilor actuale a Bilorusiei și Ucrainei.