EXPOZIŢIE DE ARTĂ CONTEMPORANĂ UCRAINEANĂ

Joi 26 martie 2009 la Centrul Cultural şi de Informare al Ucrainei la Bucureşti s-a deshis expozitia de artă contemporană ucraineană – pictură, sculptură, ceramică şi desen, ai tinerilor artişti plastici din oraşul Lviv (Ucraina) Olena Onufriv, Olexandr Voitovîci, Ivanka Voitovîci, Mihailo Rad, Lilia Lenîşîn, Volodimir Ţisarîk, Olga Pîlnîk.
La vernisajul expoziţiei au participat reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, organizaţiilor publice, comunităţii ucrainene din România, corpului diplomatic, precum şi oameni de artă şi cultură.
În discursul Eugenia Florescu, istoric şi critic de artă a subliniat:
„Expoziţia pune în evidenţă varietatea tipurilor de lucrări cu un discurs plastic de netăgăduit. Rămâne de subliniat caracterul naţional al artiştilor ucraineni, fără a neglija aspectul universal al lucrărilor lor. Şapte tineri, deosebit de talentaţi, cu o gamă creativă luxuriantă, dar uneori chiar dramatică. Ei au în tematica lor portretul, dar şi peisajul, fiind ancoraţi în ceea ce spun şi ceea ce fac pe pânza lor. Cu un bogat palmares expoziţional internaţional artiştii ucraineni au demonstrat lumii că nu sunt încrustaţi in tiparele academismului, ci le-au depăşit şi se exprimă liber şi fără dogme. Ei sunt ei, şi ştiu ce fac şi ce pictează, sunt mai presus de orice influenţă stilistică, deoarece originalitatea operelor lor le conferă un statut bine stabilit. Stăpânind culoarea, ei stăpănesc meşteşugul, din care: desenul, compoziţia, subiectul este de o formă bineconturată. Pictura lor poartă cu sine povara unei lungi meditaţii şi tocmai de aceia niciun semn grafic nu este întămplător, nici o tuşă un este gratuită.” De asemenea Eugenia Florescu, a mai subliniat şi faptul că între Ucraina şi România există nişte similitudini:
“Dacă ne găndim la neoliticul superior, în care Moldova vine cu celebra cultură de Cucuteni, Ucraina îi răspunde în corespondenţă, în acelaşi neolitic superior cu celebra cultură Tripolye (tripolitană)? . Ei bine această cultură se pare că un a murit în Ucraina.”
Prezentarea expoziţiei a fost primită cu un interes public evident, artiştii au fost salutaţi de către scriitorul Micola Corsiuc, reprezentatan al UUR şi de către Iaroslava Colotelo. reprezentant al Ministerului Culturii şi Cultelor din România. Expoziţia va fi deschisă până la 24 aprilie 2009 şi poate fi vizitată luni-vineri, orele 14.00 - 18.00, întrarea este liberă.

POETUL ŞI CÃRCIUMARUL

-

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac
-

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii sãi Echim Vancea, Gh. Pârja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri cã e adevãratã.

Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multã dragoste şi rãbdare, mã iniţia în arta scrisului şi în ritualul bãutului de vodcã, jurându-mi în fiecare searã cã v-a scoate din mine un adevãrat scriitor. Eh, dar ce sã-i faci?... Mişa a plecat la cele veşnice, iar eu am rãmas suspendat undeva între un bun bãutor de vodcã şi un scriitor slab.
Dar sã revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de dupã revoluţie, când unii dintre foştii tovarãţi, deveniţi, peste noapte, domni, şi-au bãgat mâinile panã-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înalbãstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusã lumina strãlucitului comunism) şi au început sã-ţi construiascã palate înconjurate de garduri din fier forjat ţi sã-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…
La fel a fãcut şi un cârciumar din satul unde ne fãceam veacul. Numai cã mintea lui îngustã nu putea concepe cã totul a luat sfârşit, cã nu mai are de ce sã-i fie fricã. Inima i se fãcea cât un purice, cu fiecare cãrãmidã înãlţatã pe zidul viitorului sãu palat. Dar nu arãta cã i-ar fi fricã. Nu!.. În cârciumã urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadã cã i-ar fi teamã de ceva. Într-o asemenea zi, intrã Mişa în cârciumã şi comandã o vodcã, bineînţeles «pe barbã», ca de obicei:
– Dã-mi şi mie o vodcã, tovarãşe!... îl rugã pe cârciumar.
– Cum îndrãzneşti sã-mi spui tovarãşe?!... Eu nu-s tovarãşul tãu!... Mi-e sã-mi spui domnule!... şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacã vreau îţi dau, dacã nu vreau nu-ţi dau!... urla, fãcând spume la gurã, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimã cã Mişa îl fãcuse tovarãş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşezã la o masã şi scrise o poezie pe care i-o dedicã:

-
Domnule Tovarãş, am auzit cã furi…
Şi cã-ţi faci o casã cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte sã nu dormi în puf
Ci sã mergi în Deltã la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcã, eu mai las din ton…
Hai sã presupunem cã a fost un zvon.

– Domnule Nebelaec, domnule profesor… Vã rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arãtaţi la nimeni, vã rog eu mult!... îl ruga, aproape plângând, cârciumarul.
– Bãi, tovarãşe, eu scriu poezii ca sã le public; mâine o sã aparã-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotãrât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vã dau douã sticle de vodcã, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneþi tovarãşe!.... tremura cârciumarul.
– Bine doml’le fie şi-aşa, dar sã ştii cã ai noroc cã-s bãiat bun; dacã era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor!… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând douã sticle de vodcã ruseascã.
A doua zi, Mişa intrã din nou în cârciumã şi ceru o vodcã, tot „pe barbã”.
– Nu ţine!... Acu’, gata, chiar cã nu-ţi mai dau pe datorie cât oi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai fãcut ieri… rânji cârciumarul.
– Pãi, n-o sã mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu sã recite poezia:
„ Domnule tovarãş am auzit cã furi,
şi cã-ţi faci o casã…”
– Tãceţi, dom’ profesor, vã dau ce vreţi şi cât vreþi, numai tãceţi!... – se rugã cârciumarul, turnându-i o dublã de votcã. – Eu am crezut cã dacã am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobã, numai am de ce sã mã tem.
– Pânã nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobã, ai de ce te teme, aşa sã ştii, tovarãşe!... – spuse Mişa cu glas de biruitor, luând paharul de vodcã de pe tejghea.