istoric

Numărul estimat al ucrainenilor din România este de 66.483, ceea ce reprezintă 0,29% din populaţia ţării. Cei mai mulţi trăiesc in judeţul Maramureş, dar şi in Suceava, Timiş, Caraş-Severin, Tulcea,
Satu Mare etc.

Ucrainenii din Maramureş şi Bucovina (huţulii)

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei şi Maramureş, situate în zonele vecine cu masivul etnolingvistic ucrainean şi în prelungirea acestuia, sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice (slavone în Moldova şi latino-maghiare în Maramureş) din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. În anul 1998, de pildă, satul Ruscova din Maramureş a sărbătorit 625 de ani de la prima atestare documentară. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Maramureş şi din nordul Moldovei a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei. Huţuluii (numiţi "huţani" de către români) sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale rîurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. Renumiţi crescători de cai (ei au impus chiar o rasă de cai), sunt totodată maeştri în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie.

Ucrainenii din Dobrogea

Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (Delta Dunării şi în zonele limitrofe) este legată de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvatul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabără militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă pâna în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobagie şi de recrutarea în armată ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuitul, vânatoarea şi creşterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în citeva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a constituit îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei. Exodul lor a continuat şi după 1918. După anul 1970 numeroşi etnici ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpăra gospodăriile nemţilor emigraţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana etc).

Religie, educaţie, reprezentare politică

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, şi care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Această este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdictia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet). În ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat, s-a întrodus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis, de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava. Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli de predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineană fiind predată ca materie facultativă. După 1990, învăţământul în limba ucraineană începe să se revigoreze. În câteva şcoli din Maramureş se înfiinţează clase şi grupe cu predare în limba maternă, în 1997 se reînfiinţează liceul bilingv "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei. De asemenea, la Liceul Pedagogic "Mihai Eminescu" din Suceava funcţionează clase speciale în care sunt pregătiţi viitori învăţători pentru şcolile din localităţile ucrainene. În România apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba româna), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean", "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista a scriitorilor ucraineni şi "Obrii" (Orizonturi) - anuar de cultură, literatură şi filologie ucraineană.