OMAGIEREA A 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA ILUSTRULUI OM DE CULTURĂ MIHAI MITRINIUC

Mihai TRAISTA

„O asemenea personalitate ca Mihai Mitriniuc, merită toată consideraţia, preţuirea şi recunoaşterea pentru deosebita contribuţie la dezvoltarea culturii corale din Maramureşul istoric”
(Valentin Băiţan)

Mihai Mitriniuc (1908-1981), încă din timpul vieţii şi-a cîştigat recunoaşterea ca o figură luminoasă atât în cultura ucrainenilor din România cât şi în cultură Ţării Maramureşului, ca profesor de muzică, dirijor şi compozitor, un nume cunoscut şi foarte îndrăgit de câtre toţi ucrainenii din Maramureş şi nu numai. Un om care credea cu tărie în importanţa muzicii în societate şi la fel ca toţi creatorii de frumos era un mitic. El căuta frumosul – frumosul în natură şi frumosul în adevăr. Un om care a creat o cultură ucraineană puternică în România prin raţiunea muzici corale ucrainene.
Muzica şi ideile sale au influenţat destinele multora dintre personalităţile de astăzi ai comunităţii ucrainene din România. Talentul său, care atingea deseori culmile genialităţii, cultura sa enciclopedică şi neobosita interogaţie şi inventivitatea în sfera muzicii l-au transformat pe Mihai Mitriniuc într-un maestru spiritual pentru mulţi dintre elevii săi care l-a rândul lor au devenit binecunoscuţi compozitori, dirijori, profesori de muzică, poeţii şi scriitori.
Prof. dr. Ion Petrovai în lucrarea sa „Multiculturalism în Ţara Maramureşului Valori culturale ucrainene” îi dedică un medalion profesorului Mitriniuc, din care am preluat datele sale biografice.
Mihai Mitriniuc s-a născut în anul 1908, în satul Poiana Hotin (Ucraina). Şcoala primară a făcut-o în localitatea Grozinţi, iar la Cernăuţi a urmat cursurile Şcolii pedagogice şi ale Conservatorului, secţia teorie şi solfegii, pe care le-a absolvit în 1928. Încă din anii petrecuţi în Şcoala pedagogică din Cernăuţi, afiliată Bisericii Ortodoxe, se afirmă ca dirijor, conducînd corul şcolii, domeniul în care va activa, între anii 1928 şi 1940, şi la Grozinţi, unde va ajunge director de şcoală. Între anii 1940-1948, are multe de suferit din cauza firii sale boeme şi spiritului nonconformist, lucru deloc pe placul autorităţilor vremii. Refugiat in Maramureş, în anul 1948, devine profesor de muzică la Şcoala pedagogică ucraineană din Sighet, al cărei director va fi între anii 1951 şi 1957, dar rămâne fidel pasiunii sale şi dirijează corul şcolii.
Totodată începând cu anul 1951, va fi dirijor secund al corului cadrelor didactice din Sighetu Marmaţiei, iar din anul 1955, primul dirijor al Casei Regionale de Cultură Sighet. În 1961, devine profesor de instrumente muzicale la Şcoala Populară de Artă din Sighetu Marmaţiei pregătind prima orchestră de mandoline şi ghitare a instituţiei unde lucra.
În afara creaţiilor sale ucrainene, dintre care unele erau bilingve, Mihai Mitriniuc a prelucrat şi cântece populare româneşti intitulate „Suita corală mararamureşană”, alcătuită din piese precum: „Când s-o-mpărţit norocu”, „Jocul turdenilor”, „Mara pe marginea ta”, „Codrule cu frunza-nchisă”, „Mociriţă cu trifoi”, „Mară de-ai putea vorbi”, „Nu gândi mândră că-mi pasă”, „Din Gutâi când coborâi”, „Ţurăi tri, Mărişcă hăi” şi altele.
„Marele merit al maestrului este faptul că, prin discipolii săi, a facut ca Ţara Maramureşului să ajungă o instituţie muzicală importantă la nivel naţional, lucru posibil numai prin oameni cu vocaţia lui Mihai Mitriniuc (...) Nu de puţine ori, maestrul s-a deplasat în localităţile maramureşene, în care practicau învăţăceii săi, pentru a-i îndruma şi sprijini. În aceste condiţii, este întălnit la căminele culturale din Bârsana, Strâmtura, Bocicoiel şi, cu deosebire, la Rona de Sus, localitate care devine un al doilea său sat natal.” – scrie Ion Petrovai despre Mihai Mitriniuc.
Uniunea Ucrainenilor din România împreună cu locuitorii comunei Rona de Sus, au omagiat duminica 16 noembrie 2008, 100 de ani de la naşterea profesorului Mihai Mitriniuc.
La omagiere au participat preşedintele UUR, deputatul Ştefan Buciuta, fostul elev al maestrului, Domnul Teofil Rendiuc de la Ambasada Ucrainei în România, oaspeţi de seamă din Ucraina precum prof. dr. Volodimir Antoficiuc şi Maria Mandric, dar şi alţi foşti elevi ai maestrului, precum renumitul scriitor Ivan Kovaci consilier la Ministerul Învăţământului, compozitorul Gheorghe Parascineţ, scriitorul Iuri Pavliş, Iaroslava Colotelo consilier la Ministerul Culturii, pictorul Ivan Bodnar preşedinte UUR filiala Suceava şi alţii, iar corul din Rona de Sus „Vocile Ronişoarei” a interpretat cântece pe muzica scrisă de Mihai Mitriniuc, de asemenea au mai cântat şi corul din Poienile de sub Munte şi Ivan Mesenciuc artist de estradă din Ucraina.

POVEŞTI UCRAINENE: istoric

POVEŞTI UCRAINENE: istoric

AU VENIT, AU CÂNTAT ŞI AU CUCERIT PUBLICUL

Mihai TRAISTA

«Vibraţii ucrainene de pe Tisa la Institutul Cultural Român», «Folclor ucrainean de pe Tisa», «Doruri ucrainene», iată câteva titluri de articole apărute în presa centrală din România, semnate de ziarişti cu renume, după ce grupul vocal, ucrainean «Barvinok», care a susţinut, miercuri, 28 mai 2008, un recital de cântece ucrainene vechi la Institutul Cultural Român.
«Vremurile tulburi şi dorurile nu au reuşit să stingă sufletul ucrainenilor de la sud de Tisa. Venite de departe şi din vremurile străvechi, cântecele şi poveştile ucrainenilor continuă să surprindă şi să emoţioneze» – astfel i-a prezentat prof. dr. Grigore Leşe, iniţiatorul proiectului «Ultimii rapsozi», care i-a invitat la Institutul Cultural Român din Bucureşti, după ce a realizat o emisiune cu ei, la TVR Cultural. «Interpretează cântece de cătănie, de nuntă, de război, de veselie… de tristeţe… despre viaţă… despre tot ce umple drumul acesta dintre naştere şi moarte. La aproape fiecare cântec ei spun povestea versurilor, în limba română. Despre o fată şi un băiat… despre iubire, despre cum s-a luat ţânţarul cu musca…», «Închide ochii, simte doar vibraţiile. Deschide ochii, priveşte-le chipurile. Uitată-te atent, descoperă-le ochii. Prinde lumina din ei. Visează fără să te mai ţii de mână cu timpul. Poţi să înţelegi doar la nivel de suflete?» – scrie în «Jurnalul naţional»,Costin Anghel.

Stând de vorbă cu domnul Bogdan Igor Druleac, directorul Căminului Cultural din comuna Bocicoiul Mare, care este şi organizatorul grupului, l-am rugat să-ne spună câteva cuvinte despre ei şi activitatea lor. «Grupul nostru este format din 6 femei: Ana Matus, Ileana Maliarciuc, Ana Holovcici, Hafia Cobel, Ileana Bilan şi Ana Popovici, toate din satul Creciuneşti şi din patru bărbaţi: Ion Ostaş, tot din Creciuneşti, acordeonistul Mihai Bobriuc, şi Ivan Layarciuc, ambii din satul Lunca la Tisa şi Nicolae Grijac din Rona de Sus, care cântă foarte frumos la fluier. Am primit invitaţia din partea dl. Grigore Leşe să participăm la programul pe care-l desfăşoară, i-a plăcut f. mult de cântecele noastre vechi, dar şi de vocile noastre, deoarece noi cântăm cântece ucrainene foarte vechi, aproape uitate şi pe care am vrea, nu numai să-le transmitem urmaşilor noştri, dar să le şi răspândim în lume, să le cunoască toţi, dar mai ales ucrainenii. Grupul a fost înfiinţat (din iniţiativa domniei sale, n.a.) de un an şi iată că deja am ajuns să apărem la televizor şi să ajungem şi aici la Institutul Cultural Român, dar am dat multe spectacole şi la nivel local, ca să spun aşa, prin satele ucrainene din Maramureş. În viitorul apropiat vrem să facem un sitte pe care să postăm, cântecele vechi, datinile şi obiceiurile noastre, de asemenea lucrez la un proiect de finanţare, prin care să ne putem deplasa şi peste hotare, visul nostru este să ajungem şi în Canada. Avem tradiţii şi obiceiuri frumoase, cântece minunate, credem că avem ce arata lumii.» – ne relatează domnul Druleac.
Şi eu cred, domnule Druleac şi sunt convins că o să realizaţi tot ce v-aţi propus, dacă într-un an aţi ajuns până aici, sigur că o să ajungeţi departe.

Mai bine de o oră, membrii grupului vocal «Barvinok», au cântat cântece vechi ucrainene, unele acompaniate de acordeon, au dialogat cu Grigore Leşe, despre costumele populare şi obiceiurile ucrainene, dar sarea şi piperul acestei întâlniri a fost rapsodul Nicolae Grijac, care a interpretat la fluier melodii pastorale, a cântat cântece de cătănie, dar şi umoristice, compunea versuri despre călătoria spre Bucureşti, unele le dedica lui Grigore Leşe şi din când în când arunca glume, care se spărgeau în sufletele spectatorilor transformându-se în hohote de râs şi aplauze. Printre spectatori, au fost şi mulţi ucrainenii, dintre care merită să-i amintim pe dl. deputat Buciuta Ştefan, preşedintele UUR, care a dăruit, din propriul buzunar, membrilor grupului 1000 de roni, Domnul Teofil Rendiuc, consilier împuternicit adinterim al Ambasadei Ucrainei în România, doamna Iaroslava Colotelo, consilier la Ministerul Culturi şi Cultelor din România, doamna Felicia Radu, vicepreşedinte UUR Bucureşti, doamna Fedoara Ioviţu, doamna Mihaela Iuraşciuc şi alţii. La sfârşitul programului, doamna Iaroslava Colotelo, i-a mulţumit în numele ucrainenilor din Bucureşti, organizatorilor, spectatorilor şi nu în ultimul rând, membrilor grupului vocal «Barvinok».

Nu pot să închei altfel, decât prin cuvintele jurnalistului Costin Anghel: «Rapsozii ucraineni sunt femei ţi bărbaţi cu vârste înaintate, oameni peste care anii s-au aşternut fără să le ştirbească însă din frumuseţea sufletului şi mai ales a vocilor. Ochii le sunt blânzi, mai mult albaştrii, senini, curaţi, fără pete din suflet».

A incetat din viata artistul plastic Vasile Socoliuc

Mihai TRAISTA

Luni 11 august 2008, a fost o zi neagra pentru membri Uniunii Ucrainenilor din Romania şi pentru toţi cei care l-au cunoscut, apreciat şi iubit pe graficianul Vasile Socoliuc, care încetat din viaţa la vărsta de 71 de ani.

Nascut pe 7 august 1937, la Tişauti, judetul Suceava, absolvent al Institutului de Arte Plastice "NicolaeGrigorescu" din Bucuresti (1963). Ilustrator consacrat, Vasile Socoliuc a fost un pionier al graficii contemporane româneşti, un nume rasunator printere iubitorii de arta plastică. A studiat grafica în Republica Democrată Germania (1965) şi în Polonia (1966). Debutează în 1964 la anuala de grafică. Participă la manifestari artistice de acelaşi gen, şi la expoziţii de artă românească organizate în 1969, 1970 la Tunis, Alexandria; 1971 – Berlin, precum şi la expoziţii internaţionale a cărţii de la Leipzig – 1965; Varşovia – 1970 („Victoria împotriva fascismului”).

Despre Vasile Socoliuc, cunoscut pentru activitatea sa în domeniul graficii de şevalet şi în special al ilustraţiei de carte şi afişului, Octavian Barbosa scria: „În constituirea metaforică a imaginii Socoliuc acordă o egală importanţă tratării formelor lucrurilor şi a atmosferei în care aceasta se scaldă, plutind în unde învăluitoare. O comună şi transparentă soliditate, diferenţiată ca intensivitate, evocând picturalitatea spirituală a materiei, leagă şi distinge elementele într-un tot de o largă accesibilitate poetică”, (Dicţionarul artiştilor români contemporari, editura „Merediane”, 1976).

A obtinut Premiul national pentru ilustratie de carte pentru copii, iar in anul 2006 a fost decorat cu Ordinul "Meritul cultural" in grad de Cavaler.

Am pierdut nu doar un grafician, ci un prieten adevarat, care va râmăne veşnic printre noi prin imensa sa opera. Sute de coperţi şi cărţi ilustrate, afişe de film, lucrări valoroase de grafică, scenarii şi adaptări radiofonice pe care le-a realizat împreună cu soţia sa, Sanda Socoliuc, un nume binecunoscut în lumea radioului, stau drept mărturie că Vasile Socoliuc nu a trăit degeaba pe acest pământ.

Nu pot încheia altfel decât prin versurile poetului Mikola Corsiuc:

„Fiecare din noi

poartă în suflet

o lumânare

ce scade încet,

ca noaptea,

pe genunchi de icoană.

Uneori, lumănarea,

e flacără vie

arzându-ne zidirea.

Atunci fântănile scad,

iar noi cu toţi goi,

ca o cântare

de ierburi necosite,

creştem până-n moarte”

O sa-ne lipseşti maestre.

Dumnezeu să te odihnească!

istoric

Numărul estimat al ucrainenilor din România este de 66.483, ceea ce reprezintă 0,29% din populaţia ţării. Cei mai mulţi trăiesc in judeţul Maramureş, dar şi in Suceava, Timiş, Caraş-Severin, Tulcea,
Satu Mare etc.

Ucrainenii din Maramureş şi Bucovina (huţulii)

Aşezările ucrainene din nordul Moldovei şi Maramureş, situate în zonele vecine cu masivul etnolingvistic ucrainean şi în prelungirea acestuia, sunt cele mai vechi din ţară. Mărturii arheologice şi lingvistice arată că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească, în timp ce cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menţionate în vechile acte istorice (slavone în Moldova şi latino-maghiare în Maramureş) din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. În anul 1998, de pildă, satul Ruscova din Maramureş a sărbătorit 625 de ani de la prima atestare documentară. Identitatea lingvistică, culturală şi spirituală a ucrainenilor din Maramureş şi din nordul Moldovei a fost asigurată şi menţinută de un adaos etnic continuu din Transcarpatia, Galiţia, Pocuţia şi nordul Bucovinei. Huţuluii (numiţi "huţani" de către români) sunt cei care locuiesc în zona muntoasă a Bucovinei, pe văile superioare ale rîurilor Suceava, Moldova, Moldoviţa şi Bistriţa Aurie. Veniţi aici încă din secolul al XVII-lea au găsit condiţii favorabile pentru a practica ocupaţiile lor tradiţionale: păstoritul, creşterea animalelor, munci forestiere, plutărit, întemeind un număr însemnat de sate şi cătune pe care le locuiesc şi astăzi. Renumiţi crescători de cai (ei au impus chiar o rasă de cai), sunt totodată maeştri în confecţionarea şi ornarea obiectelor din lemn, piele, corn, în ţesut şi în broderie.

Ucrainenii din Dobrogea

Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (Delta Dunării şi în zonele limitrofe) este legată de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuvinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunăvatul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabără militară "Zadunaiska Sici", care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă pâna în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobagie şi de recrutarea în armată ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultură, pescuitul, vânatoarea şi creşterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc "haholi".

Ucrainenii din Banat

Comunitatea ucraineană din Banat, aşezată în citeva sate din zona Lugojului, a Caransebeşului şi Aradului, s-a constituit îndeosebi între anii 1908-1918 prin colonizarea unor domenii latifundiare, scoase la vânzare de către proprietarii lor nemţi şi unguri, situate în partea de sud a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Coloniştii ucraineni care şi-au cumpărat loturi de pământ proveneau din zonele muntoase şi sărace ale Transcarpatiei, din localităţile situate în dreapta Tisei, iar alţii, în număr mai mic, din zona huţulă a Bucovinei. Exodul lor a continuat şi după 1918. După anul 1970 numeroşi etnici ucraineni din satele maramureşene şi bucovinene cumpăra gospodăriile nemţilor emigraţi, populând numeroase localităţi care devin majoritar ucrainene (Pogăneşti, Dragomireşti, Ştiuca, Remetea Mica, Barsana etc).

Religie, educaţie, reprezentare politică

Cea mai mare parte a etnicilor ucraineni din România sunt creştini de confesiune ortodoxă. În anul 1950 a fost înfiinţat Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmaţiei, şi care a fost organizat 40 de ani mai târziu. Această este o instituţie bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, aflată sub jurisdictia canonică a Bisericii Ortodoxe Române şi are în componenţa sa două Protopiate (Sighet şi Lugoj) cu un număr de 36 de parohii deservite de preoţi de etnie ucraineană. După reactivarea bisericii greco-catolice, în anul 1990, a fost înfiinţat Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul tot la Sighetu Marmaţiei. El este subordonat canonic Diecezei Române Unite cu Roma şi are în componenţa sa câteva parohii din judeţele Suceava (Rădăuţi, Siret, Cacica) şi Maramureş (Sighet). În ce priveşte învăţământul în limba ucraineană, ca urmare a reformei învăţământului public din 1948, în anii ce au urmat, s-a întrodus învăţământ general obligatoriu în limba maternă şi în zonele unde ucrainenii constituiau majoritatea populaţiei. S-au deschis, de asemenea, şcoli medii la Siret, Sighet, Tulcea şi în 1954 la Suceava. Au luat fiinţă două şcoli pedagogice de 4 ani la Siret şi Sighet, precum şi secţia de limba şi literatura ucraineană la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1956 învăţau în limba ucraineană circa 8825 de elevi. După numai un deceniu şi jumătate de funcţionare, şcolile ucrainene se transformă în şcoli de predare în limba română, doar în câteva şcoli ucraineană fiind predată ca materie facultativă. După 1990, învăţământul în limba ucraineană începe să se revigoreze. În câteva şcoli din Maramureş se înfiinţează clase şi grupe cu predare în limba maternă, în 1997 se reînfiinţează liceul bilingv "Taras Şevcenko" din Sighetu Marmaţiei. De asemenea, la Liceul Pedagogic "Mihai Eminescu" din Suceava funcţionează clase speciale în care sunt pregătiţi viitori învăţători pentru şcolile din localităţile ucrainene. În România apar mai multe publicaţii ale comunităţii ucrainene: "Curierul Ucrainean" (în limba româna), "Ukrainskyi Visnyk" ("Curierul ucrainean", "Vilne Slovo" (Cuvântul liber), "Naş Holos" (Glasul nostru) - revista a scriitorilor ucraineni şi "Obrii" (Orizonturi) - anuar de cultură, literatură şi filologie ucraineană.