«ZOREA» – LUCEAFĂRUL CĂNTECULUI UCRAINEAN

(Noi ucrainenii din România, avem atâtea lucruri frumoase şi minunate pe care le-am putea daruii semenilor noştrii, care ştiu atât de puţine despre noi. Ansamblul «ZOREA» este una dintre minunile noastre, de aceea am rugat-o pe Marea Doamnă a culturii ucrainene din România, Iaroslava Colotelo, consilier la Ministerul Culturii şi Cultelor, conducător şi membru al Ansamblului “Zorea”.să ne spună căteva căte ceva despre acest ansamblu, care de-a lungul anilor s-a dovedit a fi întradevăr «Lucefarul» cântecului ucrainean).

.

Iaroslava COLOTELO

Bazele viitorului Ansamblu de cântec şi dans ucrainean “Zorea” au fost puse în toamna anului 1995, atunci când Organizaţia de Tineret Ucrainean din Bucureşti din cadrul UUR, condusă de studentul teolog Ostap Lupşac, a avut frumoasa iniţiativă de a organiza un grup vocal de muzică ucraineană. Motivaţia a fost, printre altele, dorinţa de a răspunde pozitiv invitaţiei prietenilor ucraineni din Tulcea de a sărbători împreună cu ei, în luna martie, naşterea poetului-nepereche, Taras Şevcenko.
Acest grup vocal, care şi-a propus să promoveze o muzică populară ucraineană autentică, era condus iniţial de prof. Iaroslava Colotelo şi acompaniat la acordeon de tânărul pe atunci Sorin Moldovan din Maramureş (sart Remeţi).
După ce în anul 1997 grupul vocal a primit în dar din Ucraina zece costume populare scenice pentru femei, la conducerea acestuia, a venit, la scurt timp, profesoara specializată în domeniul musical, doamna Tetiana Fedurţea, soţia unui diplomat de la Ambasada Ucrainei la Bucureşti. Aceasta a reuşit să transforme imediat grupul vocal într-un veritabil cor pe patru voci, crescând atât numeric, cât şi calitativ. Membrii corului au fost, în general, tineri ucraineni de la şcolile telogice, Conservator şi Facultatea de limbi slave din Bucureşti, mulţi dintre ei - absolvenţi ai Liceului ucrainean “Taras Şevcenco” din Sighet, buni cunoscători ai melosului ucrainean, prin educaţia muzicală primită în această instituţie de învăţământ şi cultură.
Începând din anul 1999, corul “Zorea” şi-a diversificat repertoriul şi activitatea, formând şi un grup de dans popular ucrainean. Uniunea Ucrainenilor din Bucureşti, pe lângă care funcţionează ansamblul, a reuşit, prin grija doamnei Fedurţea, să procure tinerilor dansatori - băieţi şi fete - nişte costume populare deosebite, acestora lipsindu-le doar cizmuliţele roşii care fac parte din costumaţie, dar la care mai continuă să viseze şi astăzi tinerii noştri dansatori.
Cu ocazia împlinirii a 5 ani de la înfiinţarea corului şi cu prilejul “Zilei minorităţilor naţionale”, în data de 19 decembrie 1999, la Sala “Arcub”din Bucureşti, ansamblul s-a prezentat cu un concert aniversar cu totul special, impresionând publicul, printre altele, cu două minunate dansuri populare ucrainene: “Verhovynka” şi “Hopak”. Ca oaspeţi aparte au sosit la acel spectacol două cântăreţe de muzică uşoară din oraşul ucrainean Ujhorod, care au desfătat publicul cu melodiile lor calde, lirice, pe alocuri, vii şi antrenante.
În toamna anului 2000, corul “Zorea” a reuşit să realizeze un vis şi un deziderat mai vechi: să scoată, cu sprijinul artistului Mihai Pocorschi şi al UUR, o casetă audio şi un CD cu muzică ucraineană. Mai târziu, ajutat de Alexandru Sambor, reprezentant, la vremea aceea, al Redacţiei “Convieţuiri” din Televiziunea Română, corul a realizat şi o frumoasă casetă video, filmând, în mijlocul naturii, majoritatea cântecelor de pe casetă.
După plecarea doamnei Tetiana Fedurţea din ţară, conducerea corului a fost preluată de studenta la Conservator, la acea vreme, Hristina-Larisa Colotelo, iar cea al dansului, pentru scurt timp, a aparţinut Lucicăi Bocicor-Perojuc.
Din cauza numărului mai restrâns de membri (studenţii noştri preferă, spre regretul nostru, alte centre universitare decât Bucureştiul), corul de odinioară s-a transformat într-un grup vocal-instrumental şi de dans, de alfel, destul de apreciat, având în componenţa sa şi instrumente mult îndrăgite de public – vioara, acordeonul şi chitara.
Actualul preşedinte al Tineretului Ucrainean din Bucureşti, Mihai Colotelo, student la Conservator şi un bun solist vocal, are mereu grijă să mobilizeze tineretul ucrainean atât pentru repetiţii, concerte, cât şi pentru seri cultural-distractive, indispensabile spiritului tânăr şi dornic de comunicare, şi – de ce nu? - de veselie.
În ultimul an, ansamblul a avut norocul să se “îmbogăţească”, chiar la momentul oportun (tocmai ne plecase din grup tânărul teolog acordeonistul Bogdan Costiuc) cu un nou acordeonist - domnul profesor de muzică, Vasile Luţac din Valea Vişeului (jud. Maramureş) s-a mutat la Bucureşti şi a venit să ne susţină moral şi artistic.
Ansambul artistic “Zorea” a fost invitat să evolueze pe diverse scene din ţară şi de peste hotare, la multiple manifestări culturale, dintre care aş remarca doar câteva:
- “Zilele Taras Şevcenko” la Tulcea (în anii 1996, 1999, 2004), la Timişoara şi Caransebeş (în anul 2003);
- “Festivalul internaţional al cântecului ucrainean - Horyţvit” la Lviv (Ucraina), în anul 2000;
- “Zilele culturii ucrainene” în Banat - la Caransebeş ( anul 2000), în Dobrogea – la Letea (1998) şi la Chilia Veche (2000);
- Festivalul diasporei ucrainene “Cântecul ucrainean în lume”, desfăşurat la Palatul “Ucraina” din Kiev (anul 2001);
- “Sărbătoarea culturii ucrainenenilor şi rusinilor” în Slovacia (oraşul Svydnik), în 2002;
- “Festivalul minorităţilor naţionale” la Odorheiu-Secuiesc (2002);
- “Festivalul naţional – Proetnica” la Sighişoara, în anul 2003 şi 2005, precum şi la multiple acţiuni culturale organizate de către UUR, Universitatea din Bucureşti, Ambasada Ucrainei în România, Fundaţia “Egyut” sau de către alte comunităţi etnice prietene din România
- Festivalul internaţional al folclorului ucrainean “Berehynja” din Lutsk (Ucraina), mai 2007;
- Festivalul interethnic “Serbările Deltei”, iulie 2007, când a obţinut Trofeul festivalului în domeniul cântecului.
Ansamblul de dans ucrainean “Zorea” a fost invitat de multe ori să evolueze la diverse emisiuni ale TVR – la emisiunea “Surprize, Surprize”, de pildă, ca şi la emisiunea lui Teo de la PRO TV, remarcându-se cu neasemuitu-i “Hopak”, în care iscusitul dansator Vova Rusnac reuşeşte să uimească adesea publicul cu nişte “salturi mortale” specifice, impresionante. Cu muzica lor ucraineană au participat, de asemenea, la unele emisiuni Radio şi Televiziune (la “Atenţie, se cântă!” de la TVR2 a lui Horia Moculescu, din vara lui 2005, la Antena 1, în două rânduri, în 2007 şi 2008, la emisiunea “Folclorul contraatacă”, ca şi la o serie de emisiuni tematice cu toate minorităţile naţionale, realizate la Redacţia “Convieţuiri”).
Grupul vocal-instrumental al formaţiei “Zorea” a început să lucreze intens, încă din 2004, la înregistrarea colindelor ucrainene, pe careîncă nici astăzi, în 2009, nu a reuşit să-l editeye oficial.
La acest moment aniversar, aş dori să mulţumesc acestor tineri de la “Zorea”, în numele UUR – Bucureşti şi a Ministerului Culturii, Serviciul Cultura Minorităţilor, pe care îi reprezint, pentru dragostea cu care s-au ataşat de muzica ucraineană (unii chiar nefiind de origine ucraineană), de dansul nostru popular, de slova ucraineană. Nutrim, totodată, speranţa că ei vor reuşi să transmită şi pe mai departe, altor generaţii, aceste valori culturale ale poporului nostru, valori care atunci când sunt bine transmise, la un nivel corespunzător, stârneasc în inimile semenilor sentimente de înălţare sufletească şi de mândrie naţională. Sentimente similare, fără îndoială, le-o fi resimţit şi preşedinte al UUR şi deputat la vremea aceea, Ştefan Tcaciuc (acum răposat întru Domnul) atunci când, insuflat de frumuseţea dansului ucrainean “Hopak”, vizionat la emisiunea “Surprize-Surprize”, spontan a compus acel elogios articol la adresa ansamblului şi a promotorilor săi, intitulat simplu – ZOREA (vezi “Ukrainskyj visnyk”, nr 7-8, 2002).
Pentru aceste bucurii spirituale şi pentru efortul neprecupeţit al tinerilor adus în slujba muzicii ucrainene, să le urăm tuturor celor care au activat, activează şi vor mai activa la “Zorea” - “La mulţi şi fericiţi ani!”, îndemnându-i, încă o dată, să ducă şi pe mai departe făclia aprinsă a dragostei pentru frumos, pentru patrimonial cultural al predecesorilor săi, în aşa fel ca minunata noastră “Zorea” şi dacă nu va “sclipi” în permanenţă, măcar “să lumineze” cu prisosinţă inimile celor care îi vor privi sau asculta.

EXPOZIŢIE DE ARTĂ CONTEMPORANĂ UCRAINEANĂ

Joi 26 martie 2009 la Centrul Cultural şi de Informare al Ucrainei la Bucureşti s-a deshis expozitia de artă contemporană ucraineană – pictură, sculptură, ceramică şi desen, ai tinerilor artişti plastici din oraşul Lviv (Ucraina) Olena Onufriv, Olexandr Voitovîci, Ivanka Voitovîci, Mihailo Rad, Lilia Lenîşîn, Volodimir Ţisarîk, Olga Pîlnîk.
La vernisajul expoziţiei au participat reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, organizaţiilor publice, comunităţii ucrainene din România, corpului diplomatic, precum şi oameni de artă şi cultură.
În discursul Eugenia Florescu, istoric şi critic de artă a subliniat:
„Expoziţia pune în evidenţă varietatea tipurilor de lucrări cu un discurs plastic de netăgăduit. Rămâne de subliniat caracterul naţional al artiştilor ucraineni, fără a neglija aspectul universal al lucrărilor lor. Şapte tineri, deosebit de talentaţi, cu o gamă creativă luxuriantă, dar uneori chiar dramatică. Ei au în tematica lor portretul, dar şi peisajul, fiind ancoraţi în ceea ce spun şi ceea ce fac pe pânza lor. Cu un bogat palmares expoziţional internaţional artiştii ucraineni au demonstrat lumii că nu sunt încrustaţi in tiparele academismului, ci le-au depăşit şi se exprimă liber şi fără dogme. Ei sunt ei, şi ştiu ce fac şi ce pictează, sunt mai presus de orice influenţă stilistică, deoarece originalitatea operelor lor le conferă un statut bine stabilit. Stăpânind culoarea, ei stăpănesc meşteşugul, din care: desenul, compoziţia, subiectul este de o formă bineconturată. Pictura lor poartă cu sine povara unei lungi meditaţii şi tocmai de aceia niciun semn grafic nu este întămplător, nici o tuşă un este gratuită.” De asemenea Eugenia Florescu, a mai subliniat şi faptul că între Ucraina şi România există nişte similitudini:
“Dacă ne găndim la neoliticul superior, în care Moldova vine cu celebra cultură de Cucuteni, Ucraina îi răspunde în corespondenţă, în acelaşi neolitic superior cu celebra cultură Tripolye (tripolitană)? . Ei bine această cultură se pare că un a murit în Ucraina.”
Prezentarea expoziţiei a fost primită cu un interes public evident, artiştii au fost salutaţi de către scriitorul Micola Corsiuc, reprezentatan al UUR şi de către Iaroslava Colotelo. reprezentant al Ministerului Culturii şi Cultelor din România. Expoziţia va fi deschisă până la 24 aprilie 2009 şi poate fi vizitată luni-vineri, orele 14.00 - 18.00, întrarea este liberă.

POETUL ŞI CÃRCIUMARUL

-

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac
-

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii sãi Echim Vancea, Gh. Pârja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc, Ion Ardelean şi alţii – ştiu bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri cã e adevãratã.

Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al maestrului Mişa, care, cu multã dragoste şi rãbdare, mã iniţia în arta scrisului şi în ritualul bãutului de vodcã, jurându-mi în fiecare searã cã v-a scoate din mine un adevãrat scriitor. Eh, dar ce sã-i faci?... Mişa a plecat la cele veşnice, iar eu am rãmas suspendat undeva între un bun bãutor de vodcã şi un scriitor slab.
Dar sã revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de dupã revoluţie, când unii dintre foştii tovarãţi, deveniţi, peste noapte, domni, şi-au bãgat mâinile panã-n cot prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, de unde au scos teancuri de sute albastre (înalbãstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusã lumina strãlucitului comunism) şi au început sã-ţi construiascã palate înconjurate de garduri din fier forjat ţi sã-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi carice…
La fel a fãcut şi un cârciumar din satul unde ne fãceam veacul. Numai cã mintea lui îngustã nu putea concepe cã totul a luat sfârşit, cã nu mai are de ce sã-i fie fricã. Inima i se fãcea cât un purice, cu fiecare cãrãmidã înãlţatã pe zidul viitorului sãu palat. Dar nu arãta cã i-ar fi fricã. Nu!.. În cârciumã urla şi zbiera ca un zmeu, ca nu cumva cineva să creadã cã i-ar fi teamã de ceva. Într-o asemenea zi, intrã Mişa în cârciumã şi comandã o vodcã, bineînţeles «pe barbã», ca de obicei:
– Dã-mi şi mie o vodcã, tovarãşe!... îl rugã pe cârciumar.
– Cum îndrãzneşti sã-mi spui tovarãşe?!... Eu nu-s tovarãşul tãu!... Mi-e sã-mi spui domnule!... şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacã vreau îţi dau, dacã nu vreau nu-ţi dau!... urla, fãcând spume la gurã, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimã cã Mişa îl fãcuse tovarãş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşezã la o masã şi scrise o poezie pe care i-o dedicã:

-
Domnule Tovarãş, am auzit cã furi…
Şi cã-ţi faci o casã cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte sã nu dormi în puf
Ci sã mergi în Deltã la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcã, eu mai las din ton…
Hai sã presupunem cã a fost un zvon.

– Domnule Nebelaec, domnule profesor… Vã rog frumos, daţi-mi mie foia cu poezia, n-o mai arãtaţi la nimeni, vã rog eu mult!... îl ruga, aproape plângând, cârciumarul.
– Bãi, tovarãşe, eu scriu poezii ca sã le public; mâine o sã aparã-n „Graiul Maramureşului”!... spuse hotãrât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vã dau douã sticle de vodcã, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneþi tovarãşe!.... tremura cârciumarul.
– Bine doml’le fie şi-aşa, dar sã ştii cã ai noroc cã-s bãiat bun; dacã era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor!… se bucura ca un copil cârciumarul, aducând douã sticle de vodcã ruseascã.
A doua zi, Mişa intrã din nou în cârciumã şi ceru o vodcã, tot „pe barbã”.
– Nu ţine!... Acu’, gata, chiar cã nu-ţi mai dau pe datorie cât oi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai fãcut ieri… rânji cârciumarul.
– Pãi, n-o sã mai fii mult – zâmbi Mişa şi începu sã recite poezia:
„ Domnule tovarãş am auzit cã furi,
şi cã-ţi faci o casã…”
– Tãceţi, dom’ profesor, vã dau ce vreţi şi cât vreþi, numai tãceţi!... – se rugã cârciumarul, turnându-i o dublã de votcã. – Eu am crezut cã dacã am rupt foia cu poezia şi am ars-o în sobã, numai am de ce sã mã tem.
– Pânã nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobã, ai de ce te teme, aşa sã ştii, tovarãşe!... – spuse Mişa cu glas de biruitor, luând paharul de vodcã de pe tejghea.

ZIUA UNIFICĂRII UCRAINEI

Mihai Traista

În ziua de 22 ianuarie 2009 la Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei în România au avut loc un şir de manifestări cu prilejul celei de-a 90-a aniversări de la proclamarea Actului de Unire a Republicii Populare Ucrainene şi a Republicii Populare Ucrainene de Vest - Ziua Unificării Ucrainei.
La solemnităţi au participat reprezentanţi ai autorităţilor oficiale, organizaţiilor nonguvernamentale, a cercurilor ştiinţifice, mass-media din România, ale Uniunii Ucrainenilor din România, profesori ai Universităţii din Bucureşti, savanţi-istorici ai Academiei Române şi colaboratori ai Ambasadei Ucrainei în România.
Partea festivă a fost deschisă de dl.Teofil Rendiuk, ministru-consilier al Ambasadei, care a prezentat un scurt fragment istoric privind unificarea celor două state ucrainene într-un stat unitar, a menţionat importanţa semnării la 22 ianuarie 1919 a Actului de Unire a Republicii Populare Ucrainene şi a Republicii Populare Ucrainene de Vest, care a devenit o puternică manifestare a voinţei ucrainenilor de a avea un stat unitar, independent şi liber: «Aş dori să subliniez, în această atmosferă benefică de care ne bucurăm astăzi şi în cadrul căreia marcăm acest lucru, atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere al actualităţii, că şi România în aceste zile sărbătoreşte 150 de ani, de la unificarea celor două principate.
Un alt lucru important este, că la date de 1 decembrie 1918 când la Hvastov se semna protocolul de Unire a Republicii Populare Ucrainene cu Republica Populară Ucraineană de Vest, la Alba Iulia avea loc Marea Unire.
Ne bucură faptul că astăzi începe vizita Ministrului afacerilor externe al României Cristian Diaconescu în Ucraina, vizita de la care aşteptăm lucruri bune şi importante şi care cu siguranţă se vor înscrie frumos în istoria relaţiilor noastre bilaterale, pe care le-am stabilit în 1922.
Foarte puţină lume ştie că Ucraina a menţinut cu România relaţii diplomatice între anii 1918-1924.
Până-n anul 1922, când Ucraina a intrat în componenţa URSS, a existat la Bucureşti o misiune diplomatică oficială cu sediul în Calea Dorobanţilor, nr. 16, astăzi Ambasada Turciei, un sediu foarte frumos, lucru care vorbeşte că partea Română a acordat relaţiilor cu Ucraina de atunci o atenţie deosebită.
Am avut pe parcursul celor patru ani de activitate diplomatică, în mod oficial, câteva misiuni diplomatice sub diferite denumiri: Misiunea Extraordinară Diplomatică a Ucrainei în România; Secretariatul General al Ucrainei în România; Consulatul General al Ucrainei în România, precum şi un ataşat militar, deci existau toate structurile clasice caracteristice activităţii unei misiuni ample ale Ucrainei în România.
S-au încheiat nişte acorduri economice, Ucraina aştepta ajutor din partea României în ceea ce priveşte stăvilirea invaziei bolşevismului din est spre vest, însă situaţia era de aşa fel, că nu permitea acordarea unui ajutor miltar şi economic.
Un alt lucru mai puţin cunoscut, atât în Ucraina cât şi în România, este că în perioda interbelică pe teritoriul României s-a aflat o parte importantă a emigraţiei politice şi militare ucrainene. Unii au fost siliţi de împrejurări să plece din Ucraina, însă o mare parte din ei au venit intenţionat în România, sau au rămas din alte motive, cum ar fi reprezentanţii misiunilor diplomatice, fie ataşaţi militari, consuli generali, care nu au dorit să se întoarcă în Ucraina, după ce la Kiev s-a instalat regimul bolşevic, cum a fost şi cazul Şefului Misiunii Extraordinare Diplomatice a Ucrainei în România, Constantin Maţievici. Ei au au rămas pe teritoriul României întrega periodă interbelică, fiind sprijiniţi de autorităţile române din acea periodă.
În ziua de 1 octombrie 1921, cu acordul regelui Ferdinand I a ajuns în România, dinspre Polonia, un regiment foarte bine organizat format din 3000 de luptători pentru independenţa Ucrainei. Ei au fost amplasaţi la Braşov, pe urmă la Făgăraş, Oradea Mare şi alte localităţi de pe teritoriul României.
A treia categorie de emigranţi, care în mod conştient a ajuns în România, cerând azil politic, era formată din intelectuali, profesori universitari, medici, publicişti etc., care unindu-şi eforturile au format un comitet de sprijin al emigraţiei ucrainene, care avea grijă de cele trei componente ale acestei emigraţii.
Sunt lucruri mai puţin cunoscute, dar ne bucură că România a acordat ajutor emigranţilor ucraineni în acea periodă vitregă, fapt pentru care îi suntem recunoscători» – şi-a încheiat discursul dl. Teofil Rendiuc.
Domnul Ştefan Buciuta, deputat în Parlamentul României, Preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România în alocuţiunea sa a exprimat mulţumiri Ministrului Afacerilor Externe al Ucrainei, V.Ogrîzko pentru adresa de felicitare transmisă cu acest prilej către ucrainenii din toată lumea.
Evocând amintirile sale privind activitatea exilului politic din Ucraina, aflat pe teritoriul României, a primei misiuni diplomatice a Republicii Populare Ucrainene în România E.Manciur, fiul ataşatului militar al Ucrainei în anii 1919-1921, a spus: «Eu provin dintr-o familie mixtă, dintr-o româncă şi un ucrainean. În 1918 statul nou independent al Ucrainei şi-a trimis o primă reprezentanţă la Iaşi. Fiind ocupat Bucureştiul, guvernul şi regele se aflau la Iaşi, astfel că, acolo s-a creat prima reprezentaţă: Comisariatul General al Ucrainei, pe lângă care tatăl meu, tânăr lt. colonel, a fost desemnat ataşat militar, tocmai pentru a se ocupa de problema militarilor proveniţi din unităţile ruseşti, care s-au destrămat. Atât recruţii cât şi alte elemente solidare cu noul stat ucrainean independent, aveau nevoie de sprijinul autorităţilor române, care i-au găzduit.
Partea ucraineană solicita sprijin pentru activitatea acestui ataşat militar în zona apropiată, între Prut şi Nistru. Răspunsul autorităţilor a fost: «De acord, pe întregul teritoriu României». Această disponibilitate arăta dorinţa de a ajuta emigraţia ucraineană, de a ajuta autorităţile ucrainene să rezolve problemele cetăţenilor săi refugiaţi.
Un alt exemplu în acest sens, ar fi: când un emisar al hatmanului Ucrainei a fost primit de rege. În expoziţie puteţi vedea scrisoarea adresată de mareşalul curţii regale către ministrul de externe al României ca acesta să anunţe partea ucraineană, că delegaţia care urma să viziteze pentru prima dată România va fi primită de Suveran. Acesta nu era un lucru banal, era o expresie a unei atenţii şi dorinţei de a marca public sprijinul şi simpatia.
Deasemenea, dacă răsfoiţi presa vremii, veţi observa că în 1920, când guvernul s-a reinstalat la Bucureşti, şeful primei misiuni diplomatice a Ucrainei în România prof. Constantin Maţievici a publicat în presa română un amplu material intitulat: «Memoriu asupra chestiunii ucrainene adresat oamenilor politici ai statului român şi reprezentanţilor poporului român». Dacă nu i s-ar fi acordat atenţie, nu ar fi apărut în presă un astfel de material.
Autorităţile române erau foarte receptive la sprijinirea diferitelor tranzite, nu numai militare cât şi ale reprezentanţilor emigraţiei ucrainene, care dorind să ajungă mai aproape de meleagurile natale, cereau sprijinul autorităţilor române prin Ambasada României la Viena şi se manifesta această receptivitate pentru a-i sprijini pe reprezentanţii migraţiei ucrainene.
După ce în 1922 a încetat oficial să funcţioneze misiunea diplomatică încă doi ani, până-n 1924, ea a fost recunoscută ca o reprezentanţă a emigraţiei într-un anumit fel şi ca gest de curtuoazie. Membrii misiunii diplomatice ucrainene se bucurau de privilegiu, ca atunci când doreau să plece în străinătate, pe la diferite reuiuni ale emigraţiei ucrainene din occident, de a nu fi trataţi ca simpli emigranţi, nefiind nevoiţi să ceară de la poliţie permisiunea. Ministerul Afacerilor Externe le făcea formalităţile, viza de ieşire şi de intrare în ţară. Gestul acesta, iarăşi, nu era întâmplător. Respectivii oameni nu mai erau repreztanţi oficiali ai unui stat, erau doar reprezentanţi ai unei emigraţii care era apreciată şi preţuită.
Un alt mic detaliu, care poate nu este cunoscut, este că militarii ucraineni, care doreau să rămână în ţară şi doreau să rămână militari, erau primiţi în Armata Română cu un grad mai mic. Astfel un unchi de-al meu, tânăr locotenent, a fost încadrat ca sublocotonent, acesta era un gest de încredere în ofiţerii ucraineni. După cum ultimul ataşat militar ucrainean la Bucureşti generalul Fondenling, dorind să rămână în România, i s-au creat condiţii, lui şi altor emigranţi ucraineni, să poată lucra în condiţii foarte bune chiar în sectoare strategice. Fostul ataşat militar a lucrat ca inginer, până-n 1940, la IAR, care era o unitate industrială strategică producătoare de avioane şi tot până-n 1940 a fost şi şeful emigraţiei ucrainene din România».
Olga Andrici, fiica colonelului H.Porohivskii, comandantul regimentului Armatei Ucrainene de Eliberare în exil, care s-a aflat pe teritoriul României, începând din anul 1921, a spus: « Deşi eram foarte mică, am fost şi eu cumva aproape de aceste evenimente, de emigraţia militară şi politică venită-n România. Tatăl meu a condus un regiment de 1000 de militari, a fost şi comandantul lagărelor de la Oradea Mare, şi la Braşov, unde aceştia erau internaţi, iar ulterior a fost în conducerea Comitetului de Ajutorare a Emigraţiei Ucrainene, a colaborat foarte mult cu profesorul Maţievici, a scris foarte multe articole militând pentru independenţa Ucrainei. Din păcate sfârşitul lui a fost tragic, arestat de regimul comunist şi-a găsit sfârşitul în lagărele din URSS».
În cuvântul său D.Matei, redactor-şef al revistei «Magazin istoric» a subliniat importanţa dezvoltării, colaborării ucraineano-română în domeniul ştiinţific şi istoric şi a anunţat că în semn de apreciere pentru promovarea bunelor relaţii între România şi Ucraina, Fundaţia Culturală «Magazin istoric» a conferit Domnului Markiyan Kulyk, Ambasadorul Extraordinar şi Pleniponţiar al Ucrainei în România, Medalia comemorativă«Dimitrie Cantemir».
Cu aceast prilej la Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei la Bucureşti a fost deschisă expoziţia documentelor de arhivă şi fotografice privind activitatea Guvernului Republicii Populare Ucrainene în emigraţie, stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Ucraina şi România din anul 1918, activitatea primei misiuni diplomatice oficiale a Statului Ucrainean la Bucureşti, condusă de Costantin Maţievici.

Pod îmbobocit peste apa Tisei (III) 18-11-2008
Podul de flori uneşte malul românesc de cel ucrainean din a doua parte a lunii trecute, cînd, datorită unui proiect de promovare turistică a zonei Maramureşului istoric şi a regiunii Ivano-Frankivsk, în sufletele a zece jurnalişti s-a născut o dragoste nemuritoare pentru aceste locuri, atît de bogate în tradiţii, dar şi în frumuseţi naturale. La proiectul intitulat “Dezvoltarea Turismului Transfrontalier şi Reţea de Promovare în Regiunea Ivano-Frankivsk, Ucraina şi Maramureş, România”, finanţat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina, au participat şase jurnalişti de la importante publicaţii ucrainene, doi membri ai Societăţii Scriitorilor Călători din Marea Britanie, a căror valoare este recunoscută nu doar la ei “acasă”, respectiv ziaristul Nicolae Goja şi subsemnata, din partea cotidianului “Graiul Maramureşului”. De organizare s-au ocupat Asociaţia de turism a Regiunii Ivano-Frankivsk, Ucraina, şi Asociaţia EcoLogic din Baia Mare, care ne-au pus pe noi, jurnaliştii, la treabă, supunîndu-ne unui program încărcat şi strict, dar ne-au şi răsfăţat, oferindu-ne condiţii de cazare şi masă regeşti. Desfăşurat, mai exact, în perioada 14-19 octombrie, proiectul a avut ca scop crearea condiţiilor pentru dezvoltarea turismului transfrontalier între cele două regiuni de graniţă, ucraineană şi română. Ideea e ca, după ce veţi citi cele cîteva episoade ale reportajului pe care îl continuăm azi, să vă daţi seama că regiunea Ivano-Frankivsk reprezintă o alternativă viabilă pentru practicarea turismului şi a sporturilor de iarnă, că merită să “treceţi apa” pentru a cunoaşte tradiţiile şi obiceiurile huţulilor, că nu e de prisos să încercaţi să descîlciţi firele nevăzute care ne leagă pe noi, maramureşenii, de aceşti munteni stabiliţi în vremuri străvechi dincolo de culmile albastre ale Munţilor Maramureşului…
Vama care rîde şi vama care (mai are puţin pînă) plînge
Cînd ne trezim, sîntem tot în rai, semn că perfecţiunea condiţiilor de somn de la Pensiunea Doina nu e doar un rod al imaginaţiei noastre. Micul dejun are gustul copilăriei: lapte proaspăt, dulceaţă de casă (din două soiuri de pere), caş de oaie şi “porcării”, miere ecologică, ceai de soc şi mărar, cafea. Totul, servit în ulcele de lut, multe dintre ele evident realizate la Săcel. Pe la 9,30, lăsăm cu greu în urmă Vadu Izei şi o luăm spre graniţă, cu o scurtă oprire în centrul Sighetului.La graniţă stăm cam o jumătate de oră. În partea română, zîmbete şi schimburi de amabilităţi. Englezul Peter le face poze vameşilor. În partea ucraineană, multă militărie, încordare, nici urmă de zîmbet, nu se rostesc cuvinte în plus. Peter ascultă de sfatul şefului vămii româneşti şi uită, o vreme, de pasiunea lui pentru fotografie, altfel ar risca să-i enerveze pe vameşii ucraineni. Completăm, fiecare, cîte o fişă cu datele personale. Români, pe jos sau cu bicicletele, stau la coadă, aşteptînd să intre în Ucraina, unde cu siguranţă au rude; se enervează toţi cînd vameşii hotărăsc, netam-nesam, să ia o pauză de 15 minute. În sfîrşit, scăpăm de formalităţi; maşinile merg întins pe lîngă Tisa, lăsînd în urmă, rînd pe rînd, localităţile româneşti: Slatina, Biserica Albă, apoi, în stînga, Apşele. Nimic nu pare altfel. Doar într-un sat, lîngă drum, un bătrîn vinde carne proaspătă aşezată pe masă, în faţa porţii, sub cerul liber. Se pare că nu-i dă nimeni nicio amendă. Urmează o serie de localităţi ungureşti, apoi Tisa îşi schimbă direcţia, cursul ei fiind acum prin munţi, perpendicular pe drum. Vremea e mohorîtă, plouă mărunt, des şi sîcîitor.În centrul geografic al EuropeiOprim la borna care marchează centrul geografic al Europei. E fixată acolo din 1887, cînd austro-ungarii au vrut să construiască o cale ferată şi au realizat, în acest scop, ample măsurători topografice - ne informează ucrainenii. Lîngă bornă, un monument înalt din metal, sovietic; ucrainenii îl detestă, pentru că seamănă cu o cruce întoarsă. Doar cîţiva metri mai încolo e restaurantul Koliba, amenajat ca un muzeu: pe pereţi şi pe tavan sînt agăţate fel de fel de obiecte vechi, grupate pe tipuri - instrumente muzicale, blide, talăngi, telefoane, chei, butoiaşe, călcătoare etc. Bem cafea ucraineană şi mîncăm ciocolată ucraineană cu alune din Siberia, din aceea cu care jurnaliştii m-au servit şi dimineaţă, la pensiune. Atunci, descoperind că avem balcon comun, am avut o primă tentativă de comunicare interetnică nonformală, sufletele, ajutate de aroma cafelei şi dulceaţa ciocolatei, deschizîndu-se mai uşor. Acum, cu nasul în ceaşcă şi ochii pe pereţi, mi se pare că tot ce văd - de la motivele populare de pe perdea, la rîşniţele de cafea, de la coveţile de lemn la blide - seamănă izbitor cu cele româneşti. Chiar şi uşile defecte de la WC şi coşul de gunoi care se revarsă lîngă borna centrului Europei… E un straniu sentiment de “acasă”, cu toate că în jur lumea vorbeşte o altă limbă; e sentimentul că esenţele transced graniţele politice. Dar Roman, reprezentantul Asociaţiei de turism a regiunii Ivano-Frankivsk, şi care de azi a preluat conducerea grupului, ne zoreşte; avem un program de respectat…
“Valea Prahovei” din Ucraina
La limita dintre regiunile Zakarpatia şi Ivano-Frankivsk e o barieră şi un grănicer; îi depăşim fără probleme. Maşina zoreşte pe drumul de acum paralel cu Tisa Neagră. Se zăresc primele biserici ucrainene, cu acoperişuri bombate, ca cele ruseşti, şi adesea aurite, măreţe. Ascultăm muzică românească pe Naţional FM, care se prinde perfect. Victor Atanasie Stănculescu nu vrea la închisoare, zice că preferă spitalul (cred şi eu). Trebuie să renunţăm la a asculta radioul românesc odată ajunşi în oraşul Rahovo; Vasile, iubitor de folk, ne alină imediat incipientul dor de casă punînd un CD cu Hruşcă. Pe drepta, o staţie de asfalt scoate un fum negru, gros; cu siguranţă nu respectă normele europene legate de poluare… Ploaia se porneşte iar. În sfîrşit, ajungem la o trecătoare, undeva la peste 1000 metri; aici sînt locuri de cazare şi e amenajat un bazar cu produse tradiţionale şi nu prea: obiecte din lînă, cojoace din blană de oaie, ii, dar şi multe prostioare. E frig.După 20 de minute de ceea ce neacademic se cheamă “a beli ochii”, pornim din nou la drum. Am intrat pe un soi de Valea Prahovei a Ucrainei - o zonă muntoasă extrem de pitorească, avînd o salbă de staţiuni turistice foarte apreciate. Una dintre acestea este Bukovel, o staţiune în plină dezvoltare, unde aflu că foarte mulţi sigheteni vin iarna, la schi. O lăsăm în stînga.Actualele chinuri ale amintiriicomunismului
Oprim nu peste multă vreme în parcarea complexului hotelier Koruna - o mulţime de construcţii din lemn, noi, grupate pe un deal pe care se urcă pe un drum neamenajat, abrupt şi plin de hîrtoape. Dar, după cum remarcă cineva, perfect pentru maşinile 4×4 ale turiştilor care îşi permit să se cazeze aici… Ne cazăm rapid în camerele a două dintre clădirile pe al căror lemn cu greu găseşti cîţiva centimetri neîmpodobiţi; apetenţa aceasta pentru decorul excesiv dă, neiniţiaţilor, impresia de kitsch, însă, de fapt, toate aceste motive sculptate, precum şi abundenţa lor sînt specifice tradiţiei huţule. În restaurant, masa e aranjată tradiţional, cu faţă de masă şi ştergare ţesute cu motive negre şi roşii. Felurile de mîncare sînt specifice ucrainenilor, iar degustarea lor e un alt mod de a cunoaşte acest popor: cremă de brînză cu ceapă, castraveţi şi smîntînă şi salată de legume cu sos, ca aperitive; ciorbă de sfeclă roşie cu borş; pentru hidratare, ni se aduce uzvar (o băutură din fructe uscate şi fierte), dar şi suc de mere şi, evident, vodkă.Vorbim despre gastronomia ucraineană, despre ciorbele româneşti şi despre diferitele moduri de a prepara porumbul. Colegul meu, Nicolae Goja, cu gîndul la pagina lui săptămînală pe teme de agricultură, o trage de limbă pe Olena Zelenko cu privire la reforma agrară implementată în Ucraina în ultimii 5 ani. Încet, discuţia ajunge în zona ravagiilor provocate de comunism. Şoferul ucrainenilor a avut nu mai puţin de 5 rude care au fost deportate în Siberia. Olena cea blondă are şi ea amintiri urîte: străbunicul ei, care era foarte bogat şi avea pămînturi întinse, atunci cînd au venit comuniştii la putere şi-a distrus toate actele, şi-a luat nevasta, şi-a pus copiii într-un cărucior, alături de cîteva lucruri, şi a fugit. A schimbat, apoi, mai multe locuri de muncă, muncind în fabrici şi pe şantiere, ca să i se piardă urma. Aceste probleme sînt încă foarte actuale: deoarece oamenii ţineau mai mult la viaţa lor decît la avere, au pierdut sau şi-au distrus actele, de aceea foarte puţini îşi mai pot demonstra fostele proprietăţi acum.Ni se aduce felul principal: cartofi copţi, legume coapte, friptură cu mirodenii şi gogoşari muraţi.Roman Kumlik, zgomotos ca un huţul adevăratImediat după masă, o luăm din nou la drum. Trecem rîul Prut, care izvorăşte în apropiere, şi traversăm o pădure imensă de molid. În stînga, o staţiune unde a investit masiv o firmă canadiană şi unde impresionează pîrtia cu trambulină. În jur se văd ravagiile făcute de inundaţiile din vară. Ajungem în Verhovina, localitate situată în dreptul Poienilor de sub Munte. Oprim la o casă, pe un deal; e locuinţa lui Roman Kumlik, un interpret care ştie totul despre muzica tradiţională huţulă şi care şi-a amenajat, în pod, un muzeu foarte interesant. Aici, atracţia maximă o exercită ciudatele instrumente muzicale, iar Roman ne face demonstraţii cu foarte multe dintre ele: cimpoiul cu burduf din piele de capră; o vioară micuţă, pe care, în vechime, copiii deprindeau tainele muzicii, de abia apoi avînd voie să cînte la o vioară obişnuită; o vioară dreptunghiulară; o liră cu trei coarde; un corn; o trîmbiţă din molid, din care se cîntă la înmormîntări; un ţambal, instrument “importat” din Bielorusia, iar apoi devenit nelipsit la cununiile religioase dintre huţuli; un fluier lung, la care Roman cîntă cu un singur deget; o drîmbă, instrument rezervat, de obicei, femeilor; un nai, care în limba ucraineană poartă un nume ce se traduce prin “coastă”; un cuc, instrument din ceramică, pentru suflat, cu mai multe orificii… şi altele, al căror nume e greu de dibuit pentru un nespecialist. Roman ne povesteşte, însă, despre fiecare, cîntă cu mîna stîngă, cîntă la vioară în poziţii imposibile, abordează o varietate de stiluri şi genuri, de la muzica tradiţională huţulă la tango, de la “Ciocîrlia” noastră sau muzica clasică la cea country. Nu degeaba traducerea cuvîntului ucrainean “huţul” este, după cum ne explică Roman, aceea de “om vesel, zgomotos”.Ce “spune”portul huţulÎmbrăcat în port tradiţional, încălţat cu opincile specifice, cu două barete, plin de vervă şi mereu cu cîte o glumă pregătită, Roman Kumlik ne arată şi celelalte obiecte expuse în muzeul lui: ceramică huţulă şi poloneză; cahle pictate cu motive tradiţionale huţule; ceasuri deşteptătoare vechi, austriece, poloneze şi ruseşti; o presă pentru mac şi un “mixer românesc” pentru unt; o colecţie de gramofoane şi patefoane etc. Apoi ne prezintă şi portul tradiţional huţul. Ne spune că, în Uniunea Sovietică, de abia în anii ‘80 oamenii au început să poarte verighete. Pentru a-şi arăta starea civilă, bărbaţii purtau penele la pălărie pe partea dreaptă, dacă erau căsătoriţi, sau pe partea stîngă, dacă erau feciori. În schimb, femeile îşi legau baticul la spate, dacă erau măritate, sau sub bărbie, dacă erau domnişoare. Ele purtau adesea salbe făcute din monede de diferite tipuri, iar acestea se cheamă, în limba ucraineană, “zgarda”, exact ca la noi. Ne arată şi nişte paltoane pentru iarnă, pe care le purtau mirii în mod tradiţional. Dacă aveau pînă în 22 de ani, femeile purtau palton alb; în schimb, dacă se căsătoreau după vîrsta de 25 de ani, ele purtau în mod obligatoriu palton gri, “dar asta nu se întîmpla niciodată, pentru că bărbaţii vroiau neveste tinere, pe care să le poată modela în voie”, ne explică Roman psihologia masculină huţulă.Obiceiuride nuntă huţuleDe aici, plecăm mai departe şi oprim la casa memorială a romancierului şi poetului ucrainean Ivan Franko. Aici ni s-a pregătit o nuntă tradiţională huţulă, pusă în scenă de un ansamblu folcloric local. Masa e deja aşternută; pe ea tronează farfurii cu sarmale (foarte asemănătoare cu ale noastre, dar mai puţin apetisante şi gustoase), slănină, răcituri, brînză, colţunaşi cu pere, balmoş, salată de morcovi, sfeclă, pancove. În privinţa băuturii, nu prea avem de ales, ni s-au pus în faţă doar păhăraşe pentru vodkă. Între timp, în faţa noastră se derulează nunta, cu toate ritualurile ei. Mireasa se înclină în faţa mamei sale, întrebînd-o la ce să se aştepte după nuntă; aceasta se vaietă că îi pleacă “floricica”, într-un moment plin de tristeţe. Nuntaşii aruncă peste miri, numiţi în această seară Maria şi Ivan, grîu şi bani; apoi toţi mănîncă şi dansează. În mod tradiţional, mirele îi oferă miresei un batic roşu; în cîntecul care însoţeşte gestul, se vorbeşte şi despre alte daruri, precum un inel şi o cămaşă brodată. Apoi vine momentul în care mirele trebuie să cumpere, în mod simbolic, mireasa: “Vă dau toţi munţii din Verhovina, numai daţi-mi-o pe Maria de soţie”, spune, după puţină tîrguială, mirele.De-a lungul întregului ritual, peste miri tronează un brad împodobit, un pom al vieţii menit să le aducă bogăţie. În final, mirii rup un colac în două, pentru a afla, astfel, cine va conduce în familie. Nuntaşii le fac mirilor urări, dorindu-le să aibă atîţia copii cîte stele pe cer, să fie sănătoşi ca apa de munte şi bogaţi ca toamna. Totul se termină în ritm de dans, la care participă, deopotrivă, nuntaşii-actori, jurnaliştii şi organizatorii, pînă cînd ferestrele casei unde a creat Frankov devin opace din cauza aburilor.Pe drumul luminat de stele, ne întoarcem “acasă”, la Koruna, unde se organizează ad hoc o sesiune de bancuri în cinstea plecării, a doua zi, a lui Roman, organizatorul, care e profesor universitar şi trebuie să se prezinte la un examen cu studenţii. Apoi somnul ne fură, în timp ce la televizor se difuzează un film în care Nicole Kidman îşi demonstrează abil cunoştinţele de limbă ucraineană…Text şi foto: Anca GOJA

MOS NICOLAE LA CENTRUL CULTURAL A UCRAINEI LA BUCURESTI

Fotoreportaj de Mihai Traista.

...19 decembrie 2008, Centrul Cultural a Ucrainei la Bucuresti

...iata ca a sosit si mos Nicolae, pentru copiii ucraineni Micola (din pacate mosul din imagine, e mai mult Nicalai, decat Micola)

...unii dintre copii recita virseke (poezii in lb. ucraineana), altii recita stihatvarenie poezii in limba rusa, deorece parintii lor sunt prea ocupati cu treburile ucrainene, ca sa-si mai invete copii limba ucraineanaa. La ce bun?..

... ia sa vada mosul, tu esti pe lista?

... unde l-am mai vazut pe ded Nicalay?

...Ei mosule, vezi ce elegant sunt!!!


...dar iata ca apare si adevaratul mos Micola, poetul Micola Corsiuc

...care, dupa ce l-a sfatuit pe ded Nicalay sa invete lb. ucraineana,

... a recitat poezii, in limba ucraineana, copiilor de la 2 - 92 de ani.

MYHAILO NEBELEAC – UN STRIGĂT AL TĂCERII ÎNTRU VEŞNICIE”

De Mihai TRAISTA

«Ne legănăm în dor de ducă
pe prispa visului de ieri,
privind uimiţi spre sticla rece
cum ning petalele de meri.
Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă
Lângă clopotniţa din sat
Când ne simţim sub tălpi ţărâna
Din cei pe care i-am uitat…»
(Myhailo Nebeleac)

.

.

.
Anul acesta Myhailo Nebeleac ar fi împlinit 60 de ani, dar n-a fost să fie… Deoarece pe 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu ştiu unde/ privind spre lună tot mai rar». Myhailo Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET întreaga-i moarte, cuibărindu-se pe veci, în palma de pământ a Ronei ca un mag venit din alte vremuri, şi de atunci aşa a rămas în sufletul nostru, căci timpul ne pare a curge, îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din vechiul turn a rupt-o vântul, ori iarna…
Poetul şi prozatorul Myhailo Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949 în comuna Rona de Sus, judeţul Maramureş, într-o famile de ţărani. «M-am născut între munţii albaştri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul şerpuie într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre şiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naştere, care a devenit pentru Myhailo Nebeleac alfa şi omega a scurtei şi neliniştitei sale vieţi – «Aici este liniştea naşterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcuşul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuşi o «stea» a literaturii ucrainene din România s-a dovedit a fi nedrept de scurt şi deseori un «urcuş» greu.
După terminarea şcolii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă şi literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fedico, nebănuind poate, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România, Myhailo Nebeleac urmează cursurile secţiei ucrainene a liceului «Dragoş Vodă» din Sighetul Marmaţiei unde, după cum scrie Ion Petrovai în medalionul dedicat poetului, în lucrarea sa «Valori culturale ucrainene»: «…leagă trainice prietenii, cu viitori poeţi Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea şi cu alţii».
Din 1967 Myhailo Nebeleac devine student al facultăţii de Limbi Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. «Din acei ani efervescenţi, fostul student îşi aminteşte de mulţi colegi dragi ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc şi vorbea cu emoţie despre iluştrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc ş.a. După absolvirea facultăţii, până în 1974, poetul a lucrat în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană, părăsind Bucureştiul, dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor.», scrie acelaşi Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krânâţi moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Myhailo Nebeleac se defineşte ca un mesager al locurilor natale cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfăşoară într-o imagistică debordantă care îşi trage seva din folclorul maramureşan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului».
În 1974, Myhaylo Nebeleac debutează şi ca prozator, cu romanul «Lorana», o poveste de dragoste, al unui tânăr ce trăieşte o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei şi a unei boli incurabile, leucemia, care îl va duce la pieire. «Lorana» are meritul de a fi şi prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Myhailo Nebeleac a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaşte şi o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, fiind prefaţată de acelaşi Stelian Gruia. Tema războiului revine şi în acest roman, iar spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «Prin densitatea epică şi ineditul situaţiilor dramatice, romanul lui Myhailo Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din naraţiune este aşezat între dealuri acoperite cu păduri, cu oameni oropsiţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral şi spiritual, sunt iubitori de dreptate, care resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă. În lumea personajelor acestei construcţii epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spaţiului natal – oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta, chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Ţara Maramureşului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, se lasă tăcerea asupra lui Myhailo Nebeleac. Scriitorul îşi urmează însă traiectul obişnuit, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespokii Vesny» («Neliniştea primăverii»), purtând evident semnele maturităţii poetului.
În 1993, criticul maramureşean Augustin Cozmuţă, scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Myhailo Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentaţi şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România».
Având în vedere valoarea creaţiei poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiţii», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepţie.
Myhailo Nebeleac avea multe proiecte interesante şi manuscrise pregătite pentru tipar cum ar fi romanul «Tristeţea marilor zăpezi», anunţat de autor în 1996, cât şi volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare şi Myhailo Nebeleac s-a stins la o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de ani.
Printre ultimele poezii scrise de Myhailo Nebeleac a fost şi poezia «Dor», care se încheie cu acest vers: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ şi ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».
Dumnezeu să te odihnesca Myhailo, ne-ai fost bucurie!