RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE II

CINE SUNT RUTENII?

Fiind întrebat într-un interviu «Care este diferenţa dintre ruteni si ucraineni?». Deputatul din partea Uniunii Culturale a Rutenilor din România, Gheorghe Firczsac a răspuns: «Exact aceeaşi diferenţă ca între români şi francezi. Românii sunt români şi francezii sunt francezi. Diferenţa dintre ruteni si ucraineni, dacă vreţi, este aceeaşi precum cea dintre cehi şi slovaci. Rutenii sunt un popor diferit decât cel ucrainean». («Buletinul Divers» nr,4, 31 martie 2005).

Comentând râspunsul deputatului rutean, Mircea Radu Iacoban scrie: «Se pare, deci, c-ar fi vorba despre aceeaşi Mărie cu altă pălarie. Daca ţi-o aşezi cu importanţa cuvenită pe creştet, intri în Parlament; ajuns acolo, imunitatea iţi permite să afirmi că între ruteni şi ucraineni este «Aceeaşi diferenţa ca între români si francezi. Românii sunt români, francezii, francezi» (deputatul rutean G. Firczak). În virtutea aceleiaşi argumentări, am putea descoperi curând în Parlament şi un deputat reprezentând hoholii de pe la Izvoarele Sucevei. De ce nu? Între hoholi şi ucraineni e-aceeaşi deosebire ca-ntre români şi spanioli! Dar, se cere aplicat principiul «audiatur et altera pars». Si cum o revista ruteana (deocamdata) nu e, am înfăţişat cu precadere poziţia ucrainenilor. Care-s, ruteni. Aceştia fiind, rusini. Adică, ucraineni. Care-s şi hoholi. Ce încurcatura! («Potcove pentru purici – Dispute», «Cronica Română», 15 august 2007).

«Din motive mai mult politice decât etnice, unii oameni din Guvern au decis că există minoritatea ruteana şi cea ucraineana, când ele sunt acelaşi lucru». (Ramona Băluţescu «Pledoarie pentru minorităţile fără reprezentare», www.timpolis.ro/print.)

Şi totuşi cine sunt rutenii?

În Dicţionarul explicativ a limbii române există 4 definiţii pentru termenul «rutean»:

1. RUTEÁN, -Ă, ruteni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria. 2. Adj. Care aparţine rutenilor (1), privitor la ruteni. – Din germ. Ruthene.
2. RUTEÁN s., adj. 1. s. ucrainean, (Mold. şi Bucov.) rusnac. 2. adj. rutenesc, ucrainean, (înv.) malo-rosian, malorosienesc.
3. ruteán s. m., adj. m., pl. ruténi; f. sg. ruteánă, g.-d. art. ruténei, pl. ruténe
4. RUT//EÁN ~éni m. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie. / Ruthene.

Nu încape nici o îndoilă că ucrainenii sunt cunoscuţi de-a lungul istoriei ca fiind ruteni sau rusini şi arereori rusnaci sau malorosieni. Sute de mărturii dovedesc acest lucru, iată şi câteva exemple:

Cneazul ucrainean Daniel Romanovici (Danelo Haleţkyi, 1201-1264), este cunoscut ca fiind rege rutean: «În anul 1259, regele rutean Daniel Romanovici a întemeiat acest oraş pentru fiul său Lev. Distrus de tătari în anul 1261, oraşul a fost reconstruit în 1270 de prinţul Lev, care şi-a făcut şi capitala aici şi a devenit Lev I de Galiţia. Pentru că a fost unul dintre cele mai importante târguri comerciale, făcând legătura între nordul şi vestul Europei cu Constantinopolul, Liovul a fost de nenumărate ori ameninţat de numeroase armate, dar a reuşit să îşi păstreze autonomia. În secolul al XVII-lea, Liovul mai era numit şi «Oraşul călugărilor», datorită nenumăratelor mănăstiri şi şcoli confesionale care se găseau aici». («Liov, oraşul-comoară al Ucrainei», «Ziarul Lumina», 4 septembrie 2008);

Un alt document ne prezintă pe podoleni, boici şi huţuli ca fiind ruteni: «Rutenii de lângă Ternopol sunt cunoscuţi ca podolieni; cei de la sud de Lemberg* ca boici; cei din Carpaţii de Est ca huţuli». (Élisée Reclus - Pământul şi locuitorii săi, 1882, pag. 119, paragraf tradus din limba engleză de Marian C Ghilea);

Dintru-un alt document reiese că la Uniunea de la Brest* (1595-1596), ucrainenii erau numiţi ruteni: «Ecleziologiile diferite şi o înţelegere diferită a hotărârilor florentine în sinodul kievean şi la Roma sunt cauzele principale ale eşecului aşa-numitei uniri de la Brest. Articolul surprinde aspectele ecleziologice ale unirii de la Brest (1595/96), aşacum au fost ele privite de către cele două părţi implicate: rutenii din regatul polono-lituanian şi Curia romană. Modelul de uniune – cel al conciliului de la Ferrara – Florenţa a fost interpretat în mod diferit la Kiev şi la Roma. Pe de o parte, clerul rutean din mitropolia kieveană a văzut unirea ca pe o reluare a comuniunii între două comunităţi despărţite, acceptînd autoritatea pontifului roman conform principiului florentin, al primatului papal conferit de tradiţie; pe de altă parte, Roma a adoptat în acest demers viziunea trindentină, văzând Biserica ruteană ca pe un grup de comunităţi aflate în schismă datorită propriilor erori, a căror corectare a devenit o condiţie a unirii. În cadrul aceleiaşi concepţii ecleziologice, Roma a perceput unirea rutenilor ca pe o înglobare a acestor comunităţi în Biserica latină – percepută ca universală - ceea ce a atras după sine impunerea în noua Biserică unită a autorităţii directe a pontifului roman, ca autoritate patriarhală. Aceste două viziuni ecleziologice diferite au dus în cele din urmă la unirea mitropoliei kievene cu Roma, cu preţul rupturii acesteia de ortodoxie». (Ernst Gamillscheg, CENTRO EUROPEO DI STUDI TRACI Noi Traci Mensile. Spedizione abb. postale Gruppo III 7% - 00187 Roma, Foro Traiano);

În opera «Cronica lui Anonymus», înaltul om de cultură şi competenţă profesională, care a scris şi istoria troiană şi războaiele grecilor (opera sa rămânând cel mai valoros şi autentic izvor în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire a blachilor (blasilor), strămoşii românilor pe meleagurile Panoniei, Banatului, Transilvaniei şi Crişanei), la fel, îi numeşte pe ucraineni ruteni: «Împinşi de pecinegi spre vestul Europei, ungurii au ales să cucerească Panonia, considerând-o pe aceasta ca fosta ţară a regelui Attila, din al cărui neam s-ar trage Almus, tatăl lui Arpad. În drumul lor spre Panonia, cele «şapte seminţii» conduse de Almus au trecut prin ţinutul rutenilor (Ucraina de astăzi), cucerind cetatea Kyev (Kiev) şi regatul rutenilor destul de uşor, deoarece, auzind rutenii că Almus se trage din neamul regelui Attila, au fost cuprinşi de panică şi, deşi au chemat în ajutor pe cumani (popor de origine turcică înrudiţi cu pecinegii), au renunuţat destul de repede la luptă şi l-au rugat pe ducele Almus să facă pace cu ei şi să nu fie alungaţi din Cetatea Kievului, o parte din ruteni fiind luaţi ostatici şi duşi de unguri în Panonia, unde urmaşii acestora trăiesc şi în zilele noastre în diferite locuri din Ungaria. Sfătuiţi şi de ducii ruteni, ungurii au descins mai departe spre Panonia, căci «ţara aceasta ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele». Dar ţara care se afla între Dunăre şi Tisa era ocupată pe atunci de Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus (numele latin al unui duce român), aceasta fiind asediată şi cucerită de către armatele lui Arpad în anul 903, cu toată că ducele Salanus a încercat să le opună rezistenţă cu ajutorul bulgarilor şi al grecilor. Fiind înfrânt, ducele Salanus a cedat ducelui Arpad pământul până la râul Souyoy (azi Sajo), afluent pe dreapta al Tisei, împreună cu locuitorii săi, ceea ce constituie o dovadă de netăgăduit că acele ţinuturi erau locuite de către români, păstorii lăsaţi acolo de către romani după retragerea aureliană din anul 273, fiind, deci, vorba de Panonia română, locuită de «pastores romanorum» (păstori romani), pentru că, după moartea regelui Attila, «ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor». («Falsitatea teoriilor privind existenţa unei «terra vacua» la venirea ungurilor în Panonia, în Transilvania, Banat şi Crişana»,«Crişana» – cotidian independent, editat de casa de presă şi Editura «Anotimp S.A» Oradea, 20 iunie 2009);

«Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic!» (Titus Filipas ,«Eminescu, 62 săgeţi câtre Voltaire», http://blogideologic.wordpress.com.);

Mircea Eliade de asemenea îi numeşte pe ucraineni ruteni: «... rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre (...) În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanţa austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de acesti slavi lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia». (Mircea Eliade, «Piloţii orbi», articol apărut în «Vremea», nr. 505, 19 septembrie 1937);

«Ştefan cel Mare aprecia foarte mult murăturile a la grecque. În campania din Rutenia, a descoperit că rutenii (urmaşii unor vikingi răsăriteni) făceau murăturile mai bune decât grecii! A negociat cu două sate de ruteni să vină în Moldova, unde le-a oferit nenumărate avantaje comerciale. Emil Bodnăraş* provenea dintr-un asemenea sat. («România libera»,, 06 Aprilie 2009);

În filmul celebrului regizorului polonez Jerzi Hofmann «Prin foc şi sabie» (ecranizat după romanul cu acelaşi nume, tradus în 26 de limbi străine, al scriitorului Henryk Sienkiewicz, laureat în 1905, al premiului Nobel pentru literatură), polonezii din secolul al XVII-lea îi numeau pe locuitorii Ucrainei, de pe malul drept al Niprului «rusini».

.................................................................................................................................................

* Lemberg – Lvov ( germ.)

** Uniunea de la Brest – cunoscută şi ca unirea bisericească de la Brest, a avut loc în anul 1596. Prin respectivul act mitropolitul de Kiev şi sufraganii săi reuniţi în sinodul de la Brest au decis să se pună sub ascultarea scaunului apostolic de la Roma. Astfel a luat fiinţă Biserica Greco-Catolică Ucraineană. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcaţie Răsărit-Apus) se afla la apogeul său, Uniunea de la Brest i-a scos pe credincioşii ortodocşi din Polonia de sub influenţa Patriarhiei Moscovei. Unul dintre promotorii unirii cu Roma, episcopul Iosafat Kuncevic, denigrat de moscoviţi, a fost canonizat ca sfânt martir de către Biserica Catolică.

*** Emil Bodnăraş – (n. 10 februarie 1904, comuna Iaslovăţ, judeţul Suceava - d. 24 ianuarie 1976, Bucureşti) a fost un important om politic român, membru al Partidului Comunist, general al Armatei Române.