RUTENII UN DECOR FALS PE SCENA POLITICĂ A EUROPEI CENTRALE

DE LA ETNONIMUL «RUSIN» («RUTEAN») LA CEL DE «UCRAINEAN»

Marea majoritate a oamenilor ba chiar și o parte dintre istorici au adoptat larg răspânditul stereotip că rusinii au fost întotdeauna doar locuitorii din Ucraina apuseană (vest-ucrainenii). Iar activiștii contemporani ai așa numitului rusinism politic propagă ideia existenței unui popor rusin total diferit de cel ucrainean, bazăndu-se pe banalul fapt că în Zacarpatia s-a păstrat vechea denumire a ucrainenilor, de «rus’/ rusinii», până aproape de zilele noastre. Însă marea lor problemă este faptul că înainte de a se numi «ucrainenii», toți ucrainenii erau cunoscuți sub denumirea de «rusini» și că acest etnonim provine tocmai din Podniprovia de mijloc (Serednie Podniprovia – teritoriul pe valea Niprului care începe la gura Desnei și se termină la insula Hortița). Astfel etnonimul «rusini» este prima denumire sub care erau cunoscuți ucrainenii.

Etnonimul «rus’» («русь») la plural și «rusin» («русин») la singular, apar pentru prima oară în «Povestea vremurilor de demult» («Повісті временних літ») în care cronicarul Nestor pomenește despre tratativele cneazului Oleg cu Bizanțul din anii 911-912.

La început acest etnonim era folosit doar pentru ai denumii pe locuitorii din Cnezatul Kievean și pe cei din Pereiaslav, restul locuitorilor țării Vechii Rus’i (Давньоруської держави), după cum reiese foarte clar din cronici (litopisețe), erau denumiți astfel doar când intrau în contact cu reprezentanții altor state, altfel aveau propriile lor denumiri specifice locurilor în care trăiau, și care au apărut după dispariția vechilor uniuni tribale (plemena), precum polianii, volinianii, drevlianii și alții.

Abia spre sfărșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea etnonimul «rus’/ rusin» se extinde pe întreg teritoriul viitorului stat Ucrainean, înlocuindu-le pe celelalte, cum ar fi «cernihivții», «halicienii», «volodimirții» («volinții»), ș.a.

Extinderea etnonimului «rus’/ rusin», pe întreg teritoriul viitoarei Ucraine, mărturisește săvărșirea procesului etnogenezei ucrainene, deoarece apariția unui singur etnonim, după cum arată cercetările etnologice, înseamnă apariția unui popor, în cazul nostru – a poporului rusin.

Astfel etnonimul «rus’/ rusin» este folosit pe întreaga perioadă a secolului XIII, până în secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documentele vremii din Volin, Halici (Galiția) și Podniprovia de mijloc. Acest etnonim îl găsim în aceiași formă veche «rus’/ rusin» și în unele dintre opere ucrainene cum ar fi «Cronica» lui Feodosie Safonovici (1672-1673), Letopisețul lui Grigore Hrabianka, și poeziile, și, proverbele lui Clement Zenoviev (sfărș. sec. XVII – încep. sec. XVIII), Letopisețul lui Samovidț’a (terminat în anul 1702), Letopisețul lui Samiylo Velicka (încep. sec. Al XVIII-lea).

La fel și în documentele hatmanilor din acea vreme, Ucraina era numită – «Rus’», ucrainenii – «rusinii», pe cînd Rusia era cunoscută ca Moscovia, iar rosienii ca «moscoviții», iar denumirea de «Ucraina» era cunoscută ca un toponim de margine, folosit pentru teritoriile căzăcești, de către cei de dincolo de hotarele vechii Rus’i.

În secolele XVIII – XIX elita politică, moscovită, a Ucrainei înlocuiește oficial etnonimul «rusin» cu «malorosian» – forma recunoscută de câtre secretariatul statului Rus, preschimbată mai tărziu în «maloros».

Până la urmă, ucrainenii singuri au introdus în circulație termenul «maloros», deși acesta la început avea cu totul alt înțeles, și provenea din denumirea «Mala Rosia» («Rosia Mică»), care împreună cu denumirea «Velyka Rosia» («Rosia Mare») au fost puse în circulație de câtre Patriarhatul Constantinopolului în secolul al XIV-lea. Prin comparație cu termenii «Grecia mică» și «Grecia Mare», grecii înțelegeau prin «Rosia Mică» – partea de sud a Rusii, actuala Ucraină, iar prin «Rosia Mare» – teritoriile de margine și coloniile îndepărtate a Rus’i. Această versiune grecizată împreună cu nou formatul ei etnonim «malorosian» a fost popularizată în secolul XVII-lea, de câtre cărturarii kievieni și preluată mai tărziu de câtre cercurile oficiale Ruse.

Când avea loc alipirea teritoriilor de pe malul drept al Niprului la Imperiul Rus, etnonimul «rusin» nu a dispărut dintrodată (ceea ce mărturisește, spre folosul lui, lunga sa existență pe teritoriul Ucrainei de Est). Astfel prin anii ’60 ai secolului XIX, este larg folosit în Podolia, care făcea parte încă din sec. al XVIII-lea, din Imperiul Rus. La fel și pe teritoriul Viniției îl găsim în culegerea de proverbe, povești și povestiri populare a lui Matei Nomys (Simonov), la fel îl folosește în operele sale binecunoscutul scriitor ucrainean din Podolia Stepan Rudanskyi.

Tocmai în secolul al XIX-lea se fixează pentru prima dată folosirea acestui etnonim la forma de plural – «rusinii». În regiunile de vest a Ucrainei (Volini, Galiția, Bucovina) denumirea de «rusinii», sub care erau cunoscuți ucrainenii, a rezistat până la sfărșitul, ba chiar pînă la mijlocul sec. XX, iar în Zacarpatia până mai tărziu.

Etnonimul «ucrainenii» apare destul de tîrziu și devine denumirea generală tuturor rusinilor, aproape sub ochii noștri. Pentru prima dată acest termen apare spre sfărșitul secolului al XVI-lea în documentele dedicate răscoalei conduse de câtre Grigore Loboda și Severin Nalevayko, dar și în documentele care vorbesc despre lupta cu tătarii. În prima jumătate secolului al XVII-lea «ucrainenii» erau denumiți la soimurile* Rzeczpospolitei** doar solii care venau din voievodatele Brațslavului Cernihivului și Kievului. Acesta încă nu era un etnonim și nici măcar o denumire dată tuturor rusinilor, ci doar locuitorilor din teritoriile mai sus amintite, de-abia mai tărziu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, odată cu revoluția căzăcească și cu formarea pe teritoriul Ucrainei a noului stat condus de hatmani, termenul «ucrainean/ ucrainenii» începe treptat să se valideze ca denumire etnică a locuitorilor de pe aceste terenuri, separat a celor din Podniprovia de mijloc și a locuitorilor de pe malul stâng al Niprului. În actele administrative și politice a lui Bogdan Hmelințky și a altor hatmani apar denumiri ca «poporul ucrainean-malorosian» și «poporul ucrainean».

Termenul de «ucrainean», în înțelegerea sa etnică, îl întălnim în scrisoarea unei persoane anonime câtre Ivan Vehovskyi în anul 1657, dar și în scrisoarea arhimandritului mănăstirii Novgorod-Severskii, Mihaylo Lejaskyi în scrisoarea adresată boierului Artamon Matveev în același an (1657). Spre sfărșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII etnonimul «ucrainenii» este folosit în paralel cu termenii «rus’/ rusin» în letopisețele lui Grigore Hrabianka și Samyilo Velyciko. În secolele XVIII- XIX termenul «ucrainenii» circulă, deocamdată, ca un etnonim regional, după cum reiese și din «Zapisky pro Malorosiy» («Însemnări despre Malorosia») din anul 1798, în care scrie: «Teritoriul cuprins între răurile Oster (afluent al Desnei) Supoi (Afluent al Niprului) Niprul și Vorskla (alt afluent al Niprului) este numit Ucraina, iar locuitorii săi ucraineni».

Începând din prima jumătate a secolului XIX elita intelectuală a vremii (Mihaylo Maksymovici, Mykola Costomarov, Ismail Sreznevskyi, Osyp Bodianskyi, Mihaylo Drahomanov și alții) încep să folosească denumirea de «ucrainenii» ca pe un etnonim național în contrapondere cu înlăturatul (de câtre autoritățile oficiale ruse de pe teritoriul Nadnipriavșcinei și de pe malul stîng al Niprului) etnonim «rusinii». Astfel datorită strădaniei autorităților rusești etnonimul «ucrainenii» se răspîndește treptat pe întregul teritoriu al Ucrainei.

Unul din motivele principale a acceptării de câtre elita intelectuală ucraineană a etnonimului «ucrainenii» a fost lipsa unei organizari statale, fără de care nu se puteau opune monopolizării, de câtre Rusia, a moștenirii Vechii Rus’i. Iar în același timp denumirea etnonimică «ucrainenii» era foarte reușită deoarece se lega direct de gloriosul trecut al cazăcimii fiind deja utilizată ca etnonim regional. Dar chiar și în aceste condiții a fost nevoie să treacă o perioadă mai lungă pănă a fost validat ca și etnonim național. Marele geniu și profet al neamului ucrainean Taras Hrihorovici Șevcenko (1814- 1861), încă nu-l folosește, spre deosebire de contemporanul său confrate Stepan Rudanskyi (1833-1873) care îl folosește în paralel cu etnonimul «rusinii». Marea scriitoare Larisa Petrivna Cosaci-Kvitka (1871- 1913) deși încă mai folosea etnonimul «rusinii» și «poporul rusino-ucrainean», deja se folosește de etnonimul «ucrainean» luîndu-l drept pseudonim, devenind astfel Lesia Ucrainka. Iar printre masele populare conlocuitoare pe teritoriul Ucrainei, etnonimul «ucrainenii» ca și denumire națională se deprinde și mai greu, în Ucraina Centrală și de Est, de abia după încercările de eliberare naționala (1917- 1920).

În Galiția și Bucovina etnonimul «ucrainenii» începe să se răspândească spre sfărșitul secolului al XIX-lea, odată cu avântul mișcării național-culturale ucrainene, la care au luat parte titanul literaturii ucrainene Ivan Franko (1856- 1916), mitropolitul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene Andrei Șeptițkyi (1865-1944), ilustrul istoric Mihaylo Hrușevskyi (1866- 1934), iar mai tîrziu, datorită mișcarilor de eliberare națională al UPA (Armata Revoluționara Ucraineană), În Galiția înlocuirea etnonimului «rusinii» cu etnonimul «ucrainenii» întărzie pînă după cel de-al doilea râzboi mondial, pe cînd în Zacarpatia etnonimul «rusinii» circulă până la unirea ei cu Ucraina, mai precis pănâ-n 1944.

* Soim – organul legislstiv, unicameral, al Poloniei.

** Rzeczpospolita (sau Rzeczpospolita Obojga Narodów) – stat feudal compus din Regatul Polonez și Marele Regat Lituanian din care faceau parte majoritatea teritoriilor actuale a Bilorusiei și Ucrainei.